De dragoste,,,,,Atât de frumoasă,,,,,,

De dragoste

M-am îndrăgostit, nebun de tine,
Era şi normal  la vârsta mea,
Să te recunosc pintre ruine,
Tu frumoasă şi căzută stea.

Dragostea, e chinul cel mai dulce,
E veninul, băut de fiecare,
Iar dacă pleci, ştii unde vei ajunge,
Şi la rever tu vei purta o floare.

Toate drumurile, duc la tine,
Nu mai rătăcesc ca un biumac,
Iar nopţile îmi luminezi în minte,
Cu sărutări de flori, eu mă îmbrac.

O dulce chin, o dulce chin,
În lumea plină de confuzii,
Coapsa ta îmi este un suspin,
Şi dragoste, o stare de convulsii.

Ce geamăt lin, ce noapte de amor,
Şoaptele toate  parcă sunt cercei,
Trupul tău alb, uşor, ca şi un nor,
Şi gâtul tău miroase, tot a tei.

Dragostea e focul ce ne arde,
Interiorul, tot, este un scrum,
Tu mă strângi în braţe  mai departe,
Eu te iubesc, plângând, ca un nebun.

Atât de frumoasă,,,,

Eşti atât de frumoasă, iubito,
Încât cuvintele mele, toate,
Se fac suspine.
Undeva departe de timp,
Undeva departe de mine,
Ele, cuvintele dor.
Eşti atăt de frumoasă, iubito,
Încât privirile mele, toate,
Se fac lacrimi,
Undeva departe de timp,
Undeva departe de mine,
Privirile mele, plâng.
Eşti atât de frumoasă, iubito,
Încât inima mea, toată, inima mea,
Este un vulcan,
Undeva prin timp,
Undeva prin mine,
Inima mea erupe  sentimente.
Eşti atât de frumoasă, iubito,
Eu, sunt doar un sentimental
Undeva, prin timp,
Undeva, prin tine,
Eu, curg, ca un sentiment.

Trec anii peste mine ca o apă, şi un vârtej ma simt mereu,
Dacă timpul mă plouă în privire, în inima-mi rasare un curcubeu.
Timpul lichid se face rouă şi pintre flori el se destramă,
Eu am să mă nasc din nou, ca să trăiesc mereu aceeaşi dramă.

Greşelile mă definesc, adânc, la fel ca picurii o ploaie,
În teatrul vieţii, mult prea strâmb eu sunt şi pace şi războaie.
Eşecurile îmi sunt native, botezat prin timp ca un păcat,
Născut un plâns, prin timp de voi muri, o lacrimă îmi va cădea în iad,

Trec anii, doar ochii mei mă dor privind dezastru fiinţei mele,
Sunt ca un orb prin lume călător şi drumurile toate îmi sunt rele.
Fără de sens secundele îmi şoptesc, dar sună totul parcă este clopot,
Timpu-mi sună a ploii cantec, eu îl iubesc,şi parcă sunt un ropot.

Mă pierd şi ameţesc prin ploaia căzută din nori călători,
Visele toate îmi prind aripi, se pierd în zare, ca stoluri de cocori.
Hainele toate îmi intră în carne, veşmintele-s udate cu venin,
Dar peste timp, şi peste vreme, va creşte floarea mea de crin.

Trec anii, repezi  râuri de la munte şi cad năvalnic în spre vale,
Dar timpul meu ca un defect, îmi este un baraj, căzut în cale.
Ce drum absurd, în aşteptare, eu îmi sunt singurul duşman,
Şi nu mai ştiu ce este ora şi când a mai trecut un an.

Nu mai am teamă de timpul ce trece, nici frică de cel care eram,
Dacă iubita mea are gustul de gutuie şi mă aşteaptă ca ploaia, lângă geam.
Secunde, ore, nu mai au importanţă, clepsidrele sunt un suspin, 
Şi tot nisipul dintr-o mare sa strâns, smerit, în floarea mea de crin.

Anonimul Veneţian,,,,,,,Trup de lemn,,,,,

.       Gara sigur mă iubeşte ignorându-mi prezenţa cu o detaşare de veche curtezană, care din obişnuinţă îşi lasă uşile deschise tuturor, dar se dezvăluie total numai celor care o iubesc şi nu o privesc ca pe o plăcere tranzitorie. Aşteptând un tren, ca toţi rătăciţii vieţii, gara te simte, îţi citeşte dorinţele, visele ca pe nişte poezii scrise într-un oracol vechi din liceu, scrise prin timp, când inocenţa încă mai strălucea şi mai avea puterea de a nu minţi, curată, amestecată cu plăcerea doar de a fi, şi nimic mai mult. Cât de fals ne mai regăsim în copii de odinioară, întrebându-ne uimiţi cine a scris acele simţiri şchioape şi imaculate, nu le poţi contesta pe deplin, nu le poţi renega total, doar să le închizi iar intre coperţi printr-un gest care seamănă cu un urlet. Ţipătul disperării, te atinge prin cruzimea lui în suflet, acolo unde el se transformă în muzica ce ne caracterizează într-un fel pe fiecare, pe care o poţi scrie şi surd fiind , ea fiind în tine,rezonând pragmatic,împotriva destinului tău,  şi te rezumă ca întreg printr-o singură gamă prinsă de câteva note rupte parca din divinul care cântă prin ansamblul liturghia fiinţei umane. Aşteptarea nu mă doare, eu care nu sper în nimic, nu pentru că am fost dezamăgit, Dacă amăgirea este un şarpe care ne roade in interior, dezamăgirea este o pasăre rară şi fără o vină directă, vine asupra noastră, ea doar ne atinge în zborul ei dement din extremă în extremă. Aşa sunt, aşa m-am născut, ca o ultimă notă în marea simfonie a vieţii. Peste fiecare vis al meu cade cortina, dirijorul părăseşte scena, publicul mai aplaudă sfârşitul odei din care şi el a făcut parte, ca auditoriu, recunoscându-se in diferitele game, în mulţimea de note, sau poate în fiecare ţipăt de vioară care închide o partitură. A  aştepta pentru mine este vital, orice tren aş alege eu rămân aceeaşi notă de final, acelaşi dezastru născut din somnul zeilor la căderea Olimpului, un Prometeu înlănţuit pe muntele Elbrus, sfâşiat de vultur, privind la oameni care acum au puterea să aleagă ce note sunt şi ce foc lăuntric îi va arde. Elbrus sa prăbuşit şi el, doar relele Pandorei mai zboară prin lume, trenul lor este condus de Epimeteu, titanul surd, care nu a ascultat de nimic, cu inima lovită de săgeata lui Cupidon,căzut în vraja Pandorei, incapabil să mai rezoneze la întreg, si a deschis cutia cu blesteme, dacă fratele lui ne dăduse focul, Epitemeu ne dat mult mai multe, el a fost mai darnic prin inconştienta lui , minciuna, ura, mânia, invidia, necazul, foamea şi setea, durerea, suferinţa şi moartea au căzut pe pământ ca o ploaie,  ceva spăla omenirea de toate păcatele viitoare .Epitemeu, a distrus involuntar Olimpul, nu focul era problema, relele puse chiar de Zeus în cutia Pandorei, ele ne-au făcut egali zeilor, ne-au dat şi puterea de a lupta cu arme egale, în cutie a rămas închisă doar speranţa, pe ea o mai aşteptăm să cadă prin ploaie, fără speranţă aşteptarea este un chin,f ără albastrul speranţei pictura nu ar fi întreagă, iar orice cântec nu ar mai avea un final suprem aşa ca lumina soarelui în apus. Aştept in gară ,aştept speranţa, ea este cea mai iubită captivă a timpului. Orice aşteptare se bazează furibund pe ea ,”Speranţa moare ultima” se spune dezinvolt şi parcă cu bucurie, la fel ca descoperirea focului, dar speranţa nici nu sa născut, ea nu poată să moară ,ea este tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ea este închisă în cutia Pandorei,a şa spune legenda şi eu o cred, aştept an de an, an după an ,cu toate relele puse în mine de zei, că poate cineva va reuşi să deschidă iar cutia, un alt Epimeteu nebun din amor va reuşi să dea lumii ultima mântuire, speranţa cerului din noi. A mai trecut un an, se fac bilanţuri, privesc inert la această contabilitate de parcă fiinţa mea ar fi o instituţie, ce realizări să am şi unde îi găsesc standardele, ce eşaloane pot să îmi indice eşecul, să îmi indice că sunt un ratat al speranţei, ultimul pasager spre nimic. „Aşteaptă oricât, aşteaptă orice”- spunea Paler, el, ultimul pasager al destinului, care în ultimul interviu, cred, afirma cu jumătate de glas, -Eu nu mai sunt disperat,- el atunci simţise ce formă are disperarea, ea nefiind altceva decât în adâncul ei o altă formă de speranţă, bătrânul iubit de mine atât de mult, simţise lipsa speranţei, devenise o notă finală a mari tragedii grecesti pe care o iubise cu disperare şi poate cu o ultimă lacrimă el a descris-o minunat .Eu nu pot să disper pentru că nu am nicio speranţă, aş spune eu, parafrazând pe ultimul Epitemeu, rugându-mă ca glasul lui, încet prin timp să se transforme în Ţipăt şi Paler să fie sămânţa care va răsări din umanul colectiv făcut la începuturi din pământ, nu sperând, doar rugându-mă aş avea izbândă. Dacă ar fi să fac un bilanţ sau aş încerca să îi dau o valoare, sigur acesta ar fi cât de mult am realizat că îl iubesc pe Paler, dar ce realizare este aceasta şi cât adevăr ar releva în aşteptarea nimicului, iar Bătrânul iubit a plecat dincolo de cer, dincolo de speranţă, în Olimpul lui iubit cu o naivitate de copil, fermecat şi blestemat de zei la luciditate. Anul ce vine îl dedic lui total, nu ca simbol şi ca respiraţie, noi suntem ca un cântec, nu crede-ţi? un cântec se cântă,întotdeauna de la început spre sfârşit, eu am să încerc, Domnule Paler, să vă cânt de la final, nu ca o răzvrătire indolentă şi poate că un cântec, cântat de la final va schimba involuntar muzicalitatea melodiei, nu sper, dar merită să încerc, oricum eu sunt o sală de aşteptare. Aşteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă, spunea Shakespeare, o, bătrâne dramaturg în aşteptare nu ai inimă la fel ca în iubire, ai numai suflet şi ca mine, poate, peste toate, un miros sublim de floarea crinului. A venit seara, fata-crin cu buze-păsări nu va veni astăzi, este final de an, trenul ei nu circulă de sărbători, aş putea trece insensibil, prins în caruselul matematicii anului, să o trec la realizări, dar aş face iar o greşeală, cum anul este plin de greşeli practic nu mai am loc,i ar greşelile mele ar mirosi a crin şi nu vreau acest lucrul, sunt păcatele mele nu le pot binecuvânta cu o floare. Pe Fata-crin cu buze-păsări o pot trece la minuni, acolo sacul este gol şi ea ar prinde o valoare reală în interiorul meu ca om, ea îmi luminează sufletul la fel ca o speranţă, ea îmi ridică teama si tot ea, sigur ca îmi va stăpâni dragonul meu de foc, demenţa mea socială, spaima mea că totul este inutil şi că visele mor uitate în cutii poştale. Ea vine din timp, cade peste mine ca o ploaie de flori, o privesc mereu cu uimire, cum îşi schimbă forma, expresia, faţa ei devine o lumină şi eu cad strivit de puritatea ei, nu vreau salvare nu cer nici milă , printre flori aşteptarea este mai suportabilă acum când sunt atât de singur, iar apusul este şi el atât de aproape. Dacă eu sunt o notă finală, fata-crin este o notă de început, cântecul nostru ar fi, Anonimo Veneziano, în viaţa fără speranţă,  trăim anonimi, trăim stingheri, ne mai recunoaştem doar ca sunete atunci când sufletul ne cântă şi ne încântă clipele care trec grăbite, uneori dureros de lungi, dar viaţa este un cântec, dirijor este iubirea, peste tot nimicul umbrelor ce suntem, iubirea ne este ultima speranţă. Nici zborul nu mai este zbor, nici dorul nu mai este dor, dacă în marea simfonie a vieţi, umbrele noastre nu se fac sunete, iar noi nu devenim un cântec. Nu o iubesc pe fata-crin cu buze-păsări, o cânt, ea este în mine nota mea de început, notă timidă şi parcă din alt timp, din altă lume, Aceeaşi poveste, o iubire imposibilă, iar în lumea fără speranţă, undeva pe o planetă albastră. Eu încă aştept destinul meu, pe al ei şi poate şi pe al vostru, poveste continuă, eu plec mai departe sfidând inerţia, la piept cu o floare de crin, vă urez la toţi,”Ani mulţi şi bogaţi în simţire!”,,,,,La revedere prieteni,,ne vedem la anul.

Trup de lemn

Copacii desfrunziţi de iarnă, stingheri şi aproape trişti,
Te aşteptă iubito în livadă, cu inima să îi asculţi.
Ei te iubesc cum nu mai pomii o fac in goliciunea lor,
Aşa cum taina în iubire, nu este un trecător amor.

Tu fata codrului albastru, tu fata ultimului veac,
Stai sprijinită cu urechea, pe trupul meu ca de copac.
Asculţi cum inima îmi bate, inelele în mine cum pulsează,
Parcă te sărut cu ramuri şi coaja mea prin tine prinde viaţă.

Pădurea toate te admiră, tu, prea frumoasă fată din poveşti,
Cum stai lipită de copac, pierdută, tu cumva în el te contopeşti.
Un freamăt, parcă ne desparte, de lumea ce ne vrea ca foc,
Noi doi iubiţi, pe un pat de frunze şi o colosală lipsă de noroc.

Din rădăcini vom face jurăminte, să răsărim din nou, la fel,
Noi separaţii de natură, vom fi recunoscuţi printr-un inel.
Pădurea toată se va pregăti de nuntă şi iarna va jura solemn,
Că nu a văzut şi nici simţit vreodată iubirea, într-un trup de lemn.

Căsnicie,,,,,În lipsă,,,,,

                         Gara îmi este dragă, este singurul lucrul din viaţa mea care este stabil. In viaţă sunt locuri care te atrag, te cheamă la ele, gara pentru mine este un loc în care mă simt bine, nu minunat, dar acceptabil. Sunt un indecis prin excelenţă, gara este o dragoste la prima vedere. Aşteptarea este o sabie cu două tăişuri, unul sigur îţi va sfârteca carnea, celălalt mintea şi devii dependent de aşteptare. Orice lucrul trebuie contrazis ca tu să poţi rezista ispitei de a ceda şi a lua la întâmplare orice tren, chiar dacă el ar merge şi în iad. Mie îmi este uşor pentru că nu trebuie să le contrazic şi doar să le pun întrebări să le invit la dialog. Una din întrebări ar fi,unde dispare dragostea  şi iubirea devine doar o amintire, unde devenim captivi ai unei căsnicii pe care  continuăm să o trăim formal, fără esenţa primară, fără înţelegerea intuitivă în care nu era nevoie de cuvinte şi totul se rezuma la un dialog sincer. Unde dispare şi de ce, întregul de început? Viaţa este legată de cuplul, noi ne proiectăm în altă fiinţă, ne regăsim sau ne atingem prin el un ideal,,căsnicia este un lucrul complex, dar şi uşor bulversant când protagonişti au devenit opozanţi, în colţuri diferite ca la un meci de box. Eu am eşuat în căsnicie, bine involuntar, şi recunosc puterea ei din ambele tabere, nu dau sfaturi, ar fi imposibil, nu poţi interveni între doi oameni ca o instanţă care se bazează doar pe hârtii, pe declaraţii exagerate,  în toate tribunalele vieţii adevărul este cunoscut doar de beligeranţi de cei implicaţi direct, a îl descoase este un adevăr pe jumătate, cei doi au trăit împreună, au plâns, au zâmbit , si sau iubit la un moment dat sincer. Căsnicia este ca un film vechi care nu are sonor în primele faze, este o mimică, de atât este nevoie, iar totul este frumos. Apare sonorul iar dialogul trebuie să fie inteligent, secătuind sentimentele, dându-le o valoare „te iubesc” , şi automat se pune o distanţă, se indică un reper, se dezvoltă uneori prea mult un fapt realmente static. „Te iubesc”  ar trebui să fie simplul şi curat. Trenul căsniciei este cel mai tranzitat tren, cu el rareori se ajunge la destinaţia dorită, se renunţă pe parcurs, se coboară chiar trăgând şi semnalul de alarmă într-un gest nebun şi poate disperat. De foarte multe ori se renunţă din laşitate, din dorinţa absurdă de al discredita pe celălalt, uitându-se că totul se împarte la doi chiar şi eşecul, nu poate exista doar vina unuia. Eu personal cred că timpul dezbină, el are o forţă impresionantă ignorată de foarte multe ori, şi nu din neştiinţă sau prostie, pentru că îl trăim intens în „carpe diem” ,de parcă două, trei zile de avans ar nărui o întreagă civilizaţie. Timpul arată şi diferenţele, dezvăluie defectele, le amplifică şi tot el ne dă jos măştile devenim transparenţi,. Socul este puternic, neînţeles şi distructiv, evaluezi persoana care îţi este alături cu o rudă, ea nu mai are taine şi într-un fel îţi este o proprietate. Timpul te şi ajută, dacă el dezbină tot el poate vindeca, dar trebuie să ai răbdare, că să clădeşti ceva durabil ai nevoie de timp, îţi este necesar nu pentru a condamna,care este primul impuls , ci să poţi privi întregul din care şi tu faci parte. Intotdeauna se priveşte doar dintr-un singur unghi, nu se priveşte în cerc, se omit cu nonşalanţă momentele când ruptura sa produs şi se trece prea repede la acuze. Nu putem fi creştini decât în plan teoretic, nu e de mirare, clerul te pune să repeţi diferite rugi şi ritualuri, divinul ştie ca noi avem nevoie de timp pentru a ne regăsi începuturile. Timpul vindecă şi repară tot ce se strică, dar trebuie să ai răbdare, acest lucrul este imposibil în secolul vitezei. Trăim o dramă a timpului,acuzăm foarte uşor, „cu tine îmi ratai viaţa, cu tine nu mai sunt Eu şi mai grav, nici nu trebuia să ne căsătorim” ,cuvinte ca biciul, de parcă iubirea la capăt îţi va oferi un trofeu, un medalion şi o diplomă. Dacă ai fost un ratat, acest drept îţi este refuzat, că iubirea îţi va spune cine eşti tu, intrând în ea fără o identitate. Căsnicia, este iubire, prima minune a fost la o nuntă, căsnicia se spune că este o taină, nu cred acest lucrul. Căsătoria este – Familia- iar familia nu eşti Tu,sunt şi copii tăi, acest lucrul se uită des, iar părinţi sunt vinovaţi de război, victimele nu vor fi ei, ci copii, şi cine moare, iar este simplul - Familia. „Orice tineri care se căsătoresc, el şi ea, ar trebui să intre în căsătorie cu credinţa că din toată omenirea numai urmaşi lor sunt destinaţi să ducă mai departe viaţa pe pământ” - spunea Lucian Blaga. S-a făcut seară,t rebuie să apară fata-crin cu buze-păsări, am o poftă nebună de un dans în apusul minunat de frumos, să îi simt iar parfumul care pe mine mă îmbată şi mă ajută să aştept oricât.  Căsnicia este un dans, paşi se învaţă pe parcurs, se dezvoltă în timp şi devine mult mai frumos prin anticipare partenerului, este un dans de piruete, de respingeri, de regăsiri, căsnicia este o trăire de dansator, iar partiturile sunt diverse şi îmbătătoare la fel ca mirosul crinului. Fata-crin a coborât este îmbrăcată în alb, cu flori galbene în păr, este o minune. Dansul nebun a început pe un peron vechi de gară, un vals , al fetei-alb şi al nebunului desculţ, totul este o piruetă, totul se învârte aşa de perfect că din gară nu a mai rămas nimic, decât o piruetă albă cu flori galbene în păr şi eu am dispărut în acest dans pentru prima oară, gara este o piruetă şi un parfum de crin.

În lipsă

Mai este de făcut, doar un pas,
Timpul sa scurs, fără glas,
Nu mai există, nici un răspuns,
Secundele mirate sau dus.

Florile au plecat înspre primăvară,
Tu îmi zâmbeşti, parcă prima oară,
Iarna pe trup şi în gânduri,
Mă ninge în vis cu săruturi.

Cineva scrie despre tăceri,
Lipsa ta este ziua de ieri,
Duminici care sau pocăit,
Ziua de luni abia a venit.

Îţi spun te iubesc, faptul concret,
Te privesc cu mirări parcă şi cu regret,
Lipsa ta este timpul ce doare,
Te privesc, te deschizi ca o floare.

Iubirea noastră, duminică tristă,
Mirosul de crin încă persistă,
Iarna pe trupul tău se dezvoltă,
Eu te iubesc cu un gest de revoltă.

Tu eşti înaltă, mă ocroteşti,
Mă simt micul prinţ, crescut din poveşti,
Îţi fac un desen să pot explica,
Ce mult te iubesc, chiar şi în lipsa ta.

Tu erai în mine de la început,
Regăsirea noastră, două trupuri de lut,
Ce se căutau cu dor şi speranţă,
Te iubesc, se făcut dimineaţă

Poveste de iarnă,,,,Tablou,,,,De Dragoste,,,,,

                     

                 Ningea încet, aproape stingher, luminile oraşului erau o sărbătoare, pe stradă se auzeau râsetele copiilor strânşi în cete, glasurile lor spărgeau noaptea de iarnă şi aduceau parcă o căldură, o bucurie interioară bătrânului care se plimba cu paşi lui grei prin zăpada gândurilor sale. Era vremea colindelor, casele erau pline de lumina , aveau  ferestrele deschise, mirosul masei de crăciun plutea în aer pintre fulgi, era un miros îmbătător. Unele gospodine cântau timid câteva cântece de sărbătoare în amintirea copilăriei lor şi poate că asa sfinţeau dezinvolt bucatele ce vor strânge la masă familia. Singurătatea îl apăsa în această perioadă a anului ,nu îi părea rău de nimic, avusese o viaţă frumoasă, împlinită, o soţie cu trupul ca un crin. Mereu,  zăpada atât de albă a sărbătorilor îi aducea aminte de trupul ei, plimbările prin zăpadă erau ca un ultim dans prin fiinţa ei pură , ar fi vrut să meargă desculţ, atât de mult o iubise, atât de mult mai vroia să îi simtă încă odată albul trupului ei strălucitor şi îmbătător, plin de mireasma lui de crin. Copii era departe, îl sunaseră, ştia că nu pot venii, viaţa îi separase, lucrau peste Atlantic în ţara făgăduinţei apuse, dar le era bine, veniseră în vară şi el se bucurase prin prezenţa nepoţilor, de realizările lor. Nepotul cel mic îi semăna leit poleit în toate şi cel mai mult îi plăcea privirea lor, glasurile cu care îl strigau – Bunule - , era o bucurie de ne egalat, se simţea cumva dator vieţi pentru această imensă bucurie de a fi bunic la doi îngeri. Plimbarea lui prin zăpada căzută în cursul zilei era ca un omagiu adus Crăciunului, îl înviora cu  totul din amintea de fericire a zilelor când Bradul era împodobit cu gutui, cu izul crinului în casă, bucuria copiilor lui aşteptând delicatesele pregătite de Mamă şi aşteptare ritualului de a deschide cadourile, care nu erau aşa multe, nu erau scumpe,. Si mai era dansul părinţilor. In fiecare dimineaţă de Crăciun dansam, învârtindu-ne ameţitor pe muzica unui gramofon vechi şi inconjurati de stelele din ochii copiilor,  care se uitau înnebuniţi de uimire la valsul florilor de crin. Nimic nu era mai frumos. Nimic nu avea o noimă fără acest dar, dansul. Se apropiase de casă, bătrânul se descălţă, ultimi zeci de metri îi parcurgea desculţ, poate din iubire, poate de dor, dar ştia că ritualul nu trebuie oprit, poate va dansa pentru ultima dată valsul florilor de crin. Avea doar o dorinţă în acest dans, dacă el ar fi fost Moş Crăciun ar fi adus fiecărui Om un vis, un dans, iar copiilor câte o gutuie.

Tablou

Iubirea noastră este un tablou
Sufletele noastre, rame
Un tablou pictat de Cezanne
Nu are nimic, deosebit
Un crin şi o carte, pe un scrin
Tu eşti o parte aproape albă
Eu sunt creionat cu tuş
Dragostea fiind prezentă
Ea este o lumină
Nu mai eu sunt o pată
Pusă undeva, lângă un crin
Aşezate toate pe un scrin
Cum din tablou lipseşte, cuvântul
Pictorul sa semnat,
Iubirea.

De Dragoste

Am vrut să scriu despre dragoste.
Ce culoare are;
Ce miros,
Cât este de frumoasă,
Cum ne face să zburăm.
Dar nu am putut,
Pentru dragoste,
Aveam nevoie de tine.

Nebunie,,,,,

                         Gara uneori pare suspendată, pustie, puţine lucruri îşi schimbă traseul.Această fixaţie mă apasă şi mă ajută de a aştepta în continuare nimicul. Pare o nebunie şi este o renunţare apropiată nebunilor, care renunţă, cedează mental la real şi îşi fac o fixaţie din trăirea visului lor interior. Nebunul nu este omul care şi-a pierdut raţiunea, nebunul este cel care a pierdut totul, în afara raţiuni, spune Wilson Mizner. Eu care nu cred în raţiune, pentru că raţională a fost şi Hiroşima la timpul ei, tabăra adversă aşa a crezut că este raţional să omori în câteva secunde sute de mii de oameni. Raţiunea mereu ma speriat, ea se bazează pe nebunie sau nebunia pe ea? Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucrul, aşteptând să ai aceleaşi rezultate, spunea Einstein, aşa şi raţiunea invocată ca suprem este doar ascunderea nebuniei noastre, raţiunea pusă chiar şi în existenţialism, rezultatul va fi acelaşi efemer destin incapabil să schimbe raţional o societate. Gara mă ţine legat, arestat în propria mea viaţă, salvează-mă iubito, îmi sunt ochii plini de ceaţă. Cine să te salveze când aşteptare îţi este mireasă si mireasmă de crin? Ajutorul vine întotdeauna de unde nu te aştepţi, sau nu sperai, un sprijin ne gândit, gara este o fascinaţie, este un tărâm de poveşti, ea atrage ca un magnet fmoşii nebuni, cei care nu mai au speranţe decât în ochii , cei care au cedat cu un curaj uluitor în faţa destinului, lor nu le mai pasă. Eu am înfiat un nebun, Mitică, îmi era milă de el în prima fază, era un fost inginer lucrase prin primărie, căzuse într-o depresie, era scos la pensie cu o simplă ştampilă de nebun, îl părăsise nevasta, era batjocorit de toţi, abandonat de fraţi, eu îi deschisăi uşa, casa mea era şi a lui, venea când vroia, mânca se spăla, avea un cămin. Mitică ma ajutat mult, discuţiile cu el îmi făcea aşteptarea mai uşoară, repeta mereu,-Şiş am iubit mult, dar nu am fost înţeles-, acest adevăr nebun, că totul este o mare neînţelegere, o lipsă de rezonanţă, ma impresionat, depresia lui era născută din o mare iubire şi nu pentru nevastă, a oamenilor în general, îşi recunoştea mereu greşelile, îşi trăia culpele cu patos,dar tot se întreba, -Şiş,dacă nu le fac nimic,ei ce au cu mine?-, mă feream să îi răspund, eram nevoit să pun etichete, - pentru că ei sunt nebuni-, ar fi sunat răspunsul. Privit de departe, Mitică seamănă cu un om beat, deşi nu bea, merge clătinat, gesticulează, vorbeşte la telefon, deşi nu îi funcţionează ,scoate din diplomat acte pe care cu un pix se face că notează ceva, aproape întotdeauna are flori în mână. Chipul lui se schimbă mereu în funcţie de dialogul interior şi merge sute de kilometri, este un maratonist prin iubire, vorba lui, -Şiş,iubirea este floare roşie pe gură, am iubit, mai dau o tură- , pleacă, vine, el îmi este singurul prieten care nu îmi cere nimic niciodată, dar eu îi ofer totdeauna tot ce am. Mitică îmi aduce aminte de Diogene, numai că Mitică nu se plimbă cu nici un felinar în mână, el are tot timpul flori, nu vrea să fie nici ironic dar nici nebun, aşa este el un suflet curat. Nebunia este introducerea speranţei în logică, declara Cioran, aşa şi Mitică, fost inginer electronist, avea în ochii încă speranţele puse în ordine matematică, discuţiile cu el aveau mereu o logică sinceră şi toate îmi erau adevăruri. Sunt un nebun în sala de aşteptare, nebunia mea este tot iubirea, aştept ca destinul să îmi facă un semn sau să îmi aplice o ştampilă, dar merită, pot trăi orice nebunie cu inima şi să ating orice nebunie cu un vis. Îmi este dor de fata-crin cu buzele-păsări. Este seară, trebuie să sosească. Astăzi o iubesc ca un nebun şi ea ştie, îi spun mereu -te iubesc- în fiecare dimineaţă, ea doar mă priveşte cu ochii ei mici şi atât de frumoşi, mă sărută cu buzele-păsări şi eu devin un zbor nebun al păsări Phoenix. Nu mi-a spus încă te iubesc, nici nu ar avea rost, mirosul ei îmi şopteşte mereu acest lucrul, trupul ei uimitor de alb nu mă orbeşte mă lasă să îl descopăr necontenit şi fără mirare. Îmi este dor de ea şi de apus, iubesc acum toate apusurile, sunt momentele când mă despart de ea şi nu mă doare, ea, fata-femeie cu trupul de floare. Nebunia Iubiri este cea mai mare binecuvântare a Cerului, spune Platon, te salut bătrâne din gara destinului meu, nebunia mea este un apus pe un cer albastru petrol. Acum plec mai departe prin visul meu, iubirea mea, nebunia mea,,,,,,vă salut prieteni,,cu nebunie,,,,La revedere,,,prieteni!!,,,

Nebunie,,,

Declaraţi-mă nebun, aruncaţi-mă în lună,
Eu am să iubesc un crin, cu o poftă tot nebună,
Am să să iubesc păsările din înaltul cerului,
Chipul schimbător al fetei curcubeului.

Am să mă mai nasc odată, chiar dacă voi nu mă mai vreţi,
Am să fiu nebun de viaţă, urăsc poziţia de drepţi,
Am să aştept fără teamă, noaptea crudă de amor,
Când din cer va coborî, fata cu trupul alb şi rupt din nor.

Am curajul să declar că iubesc ca un nebun,
Dacă florile îmi par toate cu al crinului parfum,
Îmi recunosc orice vină, ce stă în inima mea,
Declaraţi-mă nebun, dacă eu iubesc o stea.

Lacrima Inocentei

Un copil a desenat pe nisip o inimă

Greşeala lui.

Inima a fost ştearsă de valurile vieţi

Dar într-o zi, prin timp, un bătrân

A recreat desenul,

Aceiaşi inimă, pe acelaşi nisip.

Valurile vieţi nu au mai putut şterge

Inima omului, ce îngenunchease ca în rugă

O lacrimă oprise  o Mare dezlănţuită

Să şteargă, ce nu mai putea fi şters.

O lacrimă, doar atât, o lacrimă curată.

Era lacrima Inocenţei.

Inocenta,,,,

                  
                           Călătoria continuă, peisajul miroase a crin, gara este de un albastru petrol, culoarea visului meu. Visele mele toate au ca izvor copilăria mea, inocenţa, uliţelor prăfuite, acolo unde vacanţele îmi erau dragi şi necesare, Crescusem la bunici, blândeţea lor şi acum mă ocroteşte, fiindu-mi sevă aşteptări nimicului din noi. Inocenţa crudă, nuditate a sentimentelor, crezul infantil că nimic rău nu există pe lume, totul este un frumos rai, încă fecund, încă fără păcat, ce-l mai păstrez în mine ca pe o icoană. Astfel gara, care este mereu aceeaşi mă uimeşte la fel ca în prima zi. Sunt un observator, rar intervin prin iţele destinului, privesc şi caut răspunsuri în masa de oameni care o tranzitează, unii fericiţi precum fata-crin, unii albaştri, aşa ca mine, caut la nesfârşit un răspuns pe chipul oamenilor, sperând să mă leg prin laşitate de un destin. Pasagerii sunt o derută, vin pregătiţi pentru călătorie, rar îşi exprimă vizual pe chip sentimentele, dar eu trec cu o uşurinţă nativă de chipul lor şi ajung mereu la suflet, acolo unde oamenii nu mai au măşti. Rar, foarte rar mai găsesc inocenţa pe faţa adulţilor, bătrânii o regăsesc spre final, de parcă ar încerca cineva să ne spună că noi trăim în cerc, venim şi plecăm mereu, printr-un singur punct. Dar undeva ne pierdem, undeva inocenţa ne părăseşte, aşa ca o iubită pretenţioasă, fiinţa noastră este cuprinsă de balastul călătoriei ce ne aşteaptă. La peronul numărul unul, adolescenţa. Adolescenţa este o explozie, tot organismul înfloreşte, primăvara sufletului este răvăşită de brusca revigorare a unui organism în expansiune, căutarea unei personalităţi, aşezarea unor tipare care se mulează oricărui individ, astupă raiul interior prin falsa ei frumuseţe, nu este condamnabil, noi suntem un păcat. Andreea Trifu spune că inocenţa vine din ruperea recentă a fiinţei din inima creatorului, un lucrul greşit, niciodată noi nu suntem rupţi de divin, ar fi imposibil, iar inocenţa ar fi un iad. Inocenţa este tributul pe care îl plătim destinului, care se formează în adolescenţă, invariabil, înflorirea noastră creează acest viciu, de a fi Om, nu de a rămâne copil. Lăsa-ţi copii să vină la mine, o cerere grea, dar nu imposibilă. Iar revin la bătrânii mei, simt în ei acest îndemn organic, fiinţa lor spre final îşi regăseşte matca începutului, zorii zilei de început, iar ochii lor îmi aduc aminte de bunica, au tot timpul o umiditate şi o lumină caldă în ei. Acum când bunica nu mai este, simt aproape ca un dement, că acel flux lăcrimat era roua copilăriei ei. Este dimineaţă, gara este un tumult, pasagerii sunt o alergarea matinală, un salut zgomotos între cunoscuţi, se îndreaptă iar spre destinaţii la care eu nu mai sunt atent. Acum, stau pe o bancă şi mă gândesc la bunica, sunt încă un inocent în aşteptare, dar sigur în ochii am lacrimile bunici. Îmi este dor de fata-crin cu buzele-păsări, ea vine spre seară, mereu vine seara, ea îmi este şi apus, astăzi aş fi vrut să o ţin în braţe, să îi simt trupul alb cum mă ocroteşte, m-ar fi iertat că o iubesc în gară, ea ştie că sunt un inocent. Femeia nu-ţi iartă nici o inocenţă, precum viata nici o luciditate, spunea Emil Cioran. Este prima dată când nu îi dau dreptate pesimistului desculţ, el nu avea o fată-crin cu buze-păsări. Astăzi am fost inocent, mă vor ierta, sper, iubiţii mei prieteni. Acum plec, lăcrimând, spre altă poveste, spre alt destin,,,,,La revedere prieteni!!!

Destin,,,,şi aşteptare

           
                     Călătoria continuă, aparent staţionară, aparent închis în gara marilor speranţe. Destinul are un plan, mereu el este împotriva multora, chipul pasagerilor este o carte a destinului, privirile lor febrile în precipitarea călătoriei păstrează parcă un iz de eşec, de umbre ale trecutului,  încă viu, regretul că vor urca în acest tren, care în acest moment îi aşteaptă pregătit de plecare, va staţiona doar trei minute, acest tren nu ar fi trenul lor în totalitate ,dar graba celorlalţi pasageri este un impuls pe care îl urmează, măcar nu este singur. Destinul, aparent, să păstrăm tonul, pentru mine personal este construit pe eşecuri, căderile mele, indeciziile, într-un anumit punct al vieţi mele, dacă atunci am fost slab sau poate laş, ele prin timp,îmi deveniră, paradoxal, sprijin. Să te sprijini de nimic, pentru mine înseamnă totul, aşa aşteptarea aceasta nebună ar mai avea o logică şi mai pot admira multitudinea de trenuri. Destinul nu este un joc al hazardului, el la un moment dat îţi va fi toiag, dacă nu, ţie altui călător, destinul ar trebui să fie proiecţia ta în altă persoană, un raport al călătorie tale prin viaţă, nu o cucerire, un atac al redutelor vieţi, care sunt valori perisabile prin timp şi îngenuncherile, abisele, prăpastia fiinţei tale, acolo găseşti mai mult adevăr decât în orice victorie. Destinul fiecărui om are importanţă, este necesar o moştenire lăsată, un reper de urmat, sau nu, depinde dacă drumul lui nu a fost o fundătură, un drum barat de toate principiile şi şabloanele gândiri poate limitate de socialul în care a trăit, poate de închiderea viselor care sunt aripile oricărui destin, fără aripi destinul va fi condiţionat de bocetul ursitoarelor şi tu repeţi stereotipul, asta este viaţa, cedând fără a încerca să zbori măcar odată, să ai curajul nebun de a fi un Icar modern, chiar dacă cazi vei deveni o legendă. Trăiesc în această gară, mereu am avut o spaimă, de a nu mă contopi cu ea, de a nu mă recunoaşte, iar glasul meu ar deveni un megafon ce anuţă la infinit trenuri şi rute, numărătoare vagoanelor începe cu numărul unul de la locomotivă. Această teamă creştea în mine proporţional cu fiul meu, eram dator, mă simţeam dator să îi las un destin, moştenirea mea să îi fie o cunună şi el cumva să fie ocrotit prin timp de suferinţa şi alegerea trenului, îmi era teamă că mă va acuza  că nu îl îndrum, nu îi cumpăr un bilet spre o destinaţie minunată, eu care le cunosc bine, le simt viu originea. Această teamă îmi dispăru prin apariţia ,ei, a fetei-crin cu buzele-păsări. Destinul fetei-crin, este cumva legat de al fiului meu, amândoi au aceeaşi inocenţă. Ea îşi trăia copilăria încă vie, a satului din basme, rătăcea ca un copil prin amorţeala unui peisaj care o domina involuntar, amorţeala cuvintelor opace şi ne aderarea încă solidă la o destinaţie care să o lumineze. Îmi ridică teama cu o singură privire şi un zâmbet ca un zbor, eu doar îi mulţumii că a venit, simplul, doar un mulţumesc, ea a devenit atunci o lumină, ochii ei au renăscut din cenuşa strânsă prin timp, am simţit că este o fericire, cineva o recunoscuse, o privise pentru prima dată în totalitatea ei, o privise întreg, fără piese lipsă, era pentru prima dată, Ea, Fata-crin. Nu mai am teamă, nici de fiul meu, el singur îşi va alege trenul, simt asta, prin fericirea cu care mă priveşte, cu iubirea care o dăruie prin privirile încă inocente şi fără umbre. La fel şi fata-crin cu buzele-păsări, urcându-se în trenul ei spre casă, mă salută cu promisiunea că fericirea ei o va dărui şi altora, necondiţionată de nimic şi fără rezerve, eu să o aştept mereu în gara unde naveta ei face popas. Acum plec, spre altă poveste, spre alt destin, am să o aştept, destinul meu este o sală de aşteptare, dar nu mai am teamă, dar nici curajul să mă urc într-un tren, rămân un călător desculţ, fără o destinaţie precisă,,,La Revedere,,,Prieteni!!!!

Ce destin,ce aşteptare,viaţa pe un peron de tren,
Să îţi cânte vise în plete,tu să aplauzi la refren.
Trenurile spre dezastre,trenuri înspre nicăieri,
Tu să stai uimit de toate,aşteptând ziua de ieri.

Doar trecutul să te lege şi regretele,de drumuri,
Ce prin timp şi peste vreme,au rămas din ele fumuri.
Care te orbesc cu teama şi griul,de a nu fi greşit,
Că nu ai putut alege,tu pe toate le-ai iubit.

Să ai sprijin,doar în prăbuşiri albastre şi în tremur,
Să nu ştii,dacă tu eşti,poate pom sau poate mugur.
Speranţele să îţi fie flori,ce răsar în primăvară,
Tu să fii,paradoxal,un peron şi trista gară.

De unde pleacă toate,cine ştie unde ajung,
Dacă zarurile sunt aruncate,eu aştept, în mine curg.
Am să trec apa odată,care duce, la viaţa de apoi,
Am să am la rever,floarea de crin,iar pe ochii,tristele ploi.

Am promis,,,,,

Călătoria continuă,peisajul este neschimbat,eu tot strivit printre crini,rănitul dintre linii.Viaţa pe un peron,toţi oamenii,aşteaptă un tren,au o destinaţie precisă,unii au cumpărat bilete de la agenţie cu o siguranţă de invidiat,eu am avut mereu o spaimă de a alege ceva,de a crede că eu am un loc,undeva în acceleratul 1442,vagonul 5,locul 42 cu o siguranţă pătimaşă,eu am iubit din teamă,mai mult gara,diversitatea pasagerilor,uimitoarele lor bagaje,eu am pierdut şi valizele sau am uitat de ele,înţelegând că am venit gol şi curat,tot aşa îmi va fi şi finalul.Gara este o fascinaţie,este o aglomerare de oamenii şi vise,o forfotă de sentimente imensă,poate Bach,a surprins-o inegalabil,în simfoniile lui.Destinaţiile sunt o alegere personală,mai sunt cazuri,multe din păcate,când suntem dirijaţi spre o Meccă,imaginară,mai este şi Fata Morgana,a însetaţilor de măriri,toate drumurile duc la Roma,nu mă mir că Nero a ars-o din temelii,bietul nebun se opunea istoriei,sunt destinaţii pentru fiecare,fiecare avem o haltă a noastră,dar şi mulţi orbi,în tara unde soarele răsare în fiecare dimineaţă.Privesc pancarta cu trenurile care vin şi pleacă cu o nepăsare,zdrobitoare,lumea este un delir pe o linie ferată,unele trenuri cu destinaţii modeste sunt aproape goale,prin simpatie,în ele eu aş dori să urc,într-un astfel de tren,care este prăfuit,cu geamuri sparte,uşile o vraişte,aceste trenuri mă atrag ca un magnet,puţini ştiu unde merg sau poate nu au fost niciodată pe ruta,trenului pustiu.Trenurile,cu destinaţii cunoscute, crează panică,lumea se îmbulzeşte,ochii copiilor care mai devreme se jucau nepăsători,exprimă un fel de groază,ţinuţi în braţe de părinţi,ei cred că trenul acesta este pasărea de fier şi se consolează doar că la geam,îi va aştepta un film viu,peisajele care se schimbă,înnebunitor de frumos şi copaci care salută cu frunzele lor,vântul păsări de fier,trenurile acestea sunt fascinante şi pentru maturi,care cu o grabă nefirească,uită şi de maniere,de respect,se îmbulzesc ca nu cumva destinaţia să se mute din locaţie şi ei să rămână în gară.Eu privesc toate acestea,sunt un călător desculţ,nu am o destinaţie,mie îmi plac toate în mod egal,plus că am avantajul de a asculta poveştile spuse de pasageri destinului,poveşti uimitoare,fascinante,unele sunt ilare ,altele triste,unele tragice,sunt un călător cu ochii minţii,sufletul îmi este deschis şi înţelege dincolo de poveste,drama fiecărui pasager.Aici în gară am întâlnit şi fata-crini cu buze-păsări,uimitoare aparţie,nimeni nu a observat-o,eu care eram atent şi cu sufletul un peron,ea practic a coborât în mine,nu avea bagaje multe,o geacă gri şi un chip de stea,mi-a zâmbit de parcă mă cunoştea de mult, atunci eu am zburat,înalt,într-o împletire de cântec şi dor,nu avea nici ea o destinaţie precisă,căuta un tren,sigur căuta,privirea ei era o carte de poezie,încă ne citită,făcea naveta,între o copilărie minunată, într-un sat rupt din basme şi o maturitate,care staţiona,bulversată de rutină. Nu puteam să îi dau indicaţii,deşi aş fi vrut,dar urăsc,să trimit oamenii pe o rută care poate fi greşită,am promis doar atât,că am să o aştept mereu în gară,iar dacă trenul descris de ea îl recunosc undeva pe linile delirante ale destinului,am să îi cumpăr bilet,cu final la staţia Crin.Am promis acest lucrul,acum plec mai departe spre altă poveste,vă spun,,La Revedere,,, Prieteni!!!

Am promis

Am promis în viaţa asta, să te ţin odată în braţe,
Să te simt şi să te cânt, când în mine este noapte.
Tu vei fi ca o lumină, venită din fiinţa ta,
Peste noi va cade visul, întrerupt, căzută stea.

Vom continua din teamă, de-a ne pierde într-o zi
Eu te voi iubi, albastru, ca-n desene de copii
Sânii tăi îmi vor fi perna, trupul tău un aşternut
Toată noaptea va fi ziuă, curcubeul un sărut

Legământ îţi fac iubire, te iubesc, parcă mă rog
Parcă unul şi cu unul, se făcură un inorog
Carea alergă prin pădurea, rece şi plină de jad
Eu mă simt un lemn în tine şi în cenuşă mă prefac

Am promis în viaţa asta, multe le-am şi încălcat,
Fără tine sunt o beznă, fără tine un păcat
Care nu are rezonanţă, nici în cer, nici pe pământ
Dacă raiul mă refuză, iadul, mă bate c-a vânt

Am să trec prin valea morţi, nu mai să ajung la tine
Să mă caut, să te caut, chiar şi în viaţa în ruine
Peste tot pustiu ăsta, am să plâng şi o să crească
Floarea mea de crin, mireasă, peste moarte, o crăiasă

Am promis, că te voi ţine doar o noapte la al meu piept
Să nu mai alerg prin lume, prins de gât cu un regret
Spânzurat de soarta crudă, chiar de inima ta
Am promis, că o noapte, tu fecundă, îmi eşti stea

Toate Pânzele Sus,,,,,,prin,,,,,Iubire,,,,,,,

Toate pânzele sus

Muza azi ma inspirat, să vă mulţumesc, mă roagă,
Căci mereu ne admiraţi, fără voi am fi o toacă,
Voi ne ajutaţi în toate, vă chemăm la masa noastră,
Că ospăţul este, darnic, sufletele o fereastră.

Stau deschide către voi, fără teamă şi concepte,
Să vă iubiţi ca noi, chiar dacă aveţi defecte.
Toate sunt la noi în suflet, strânse, parcă cu amar,
Haide-ţi în iubirea noastră, fără teamă de banal.

O corabie vă aşteaptă, către largul infinit,
Haide-ţi, cei ce în lumea asta nu renunţă la iubit.
Doar iubirea ne salvează chiar dacă mai eşuăm,
Haide-ţi toţi, pe Marea Moartă, sigur noi o înviem.

Vântul să ne sufle în vele, însoţii de toţi delfinii,
Să arătăm întregi lumi, că-n iubire nu dor spini,
Sacrificiu, stă în noi, este piatra de încercare,
Haide-ţi să uităm de doi, să ne naştem, Unu,în mare.

Muza ,vă salută cald, vă invită în croazieră,
Vă sărută la intrare, buzele-i sunt o sferă.
Vă aşteptă ca o gazdă, soarele este în apus,
Când urcaţi, să nu uita-ţi, Voi ziceţi... PÂNZELE SUS.

Poemul iubirii

Poemul iubirii, ar fi fără noi, Iubito
Ar fi, despre păsări,
Despre zbor,
Despre căderi,
Lacrimi de taină
De râul interior,
Care ne spală şi sapă în acelaşi timp.
Despre cântecul toamnei,
Despre amurgul unei primăveri,
Beată de mirosuri.
Declinul soarelui, în mare,
Vara când nisipul, este o lavă,
Valurile, ultimile vise ale atlanţilor,
Iubirile lor înghiţite de adâncul,
Oceanului perfid, dar sincer.
Poemul iubiri, nici nu poate fi scris,
El trebuie tatuat,
Pe inima unui prunc,
Încă nu sunt dispus la sacrilegii.
Poemul iubirii ar fi fără noi, Iubito,
Nu am scris nimic de iarnă,
Pentru că te ţin, în braţe,
La piept lângă inima mea,
Tatuată cu tine.

Pat de frunze

Doarmeai, pe un pat de frunze, toamna parcă te învelea,
Copacii, doar siluete, prin alură, pădurea te ocrotea.
Tu, zâmbeai cu zboruri calde, erau aripi de cocori,
Şoldul tău dormea obraznic, era alb şi rupt din nori.

Chipul tău, pe mâna mea, mă încălzea, era o stea,
Ochii tăi, îmi spuneau multe, erau negri, peruzea.
Trupul, era dor de iarbă, de plăceri şi de dorinţe,
Despre primăvara noastră, florile crescute-n fiinţe.

Pat din frunze, pentru muze, învelite în iubire,
Fruntea ta era senină, mă izbeşte în privire.
Sprâncenele două arcuri, trag în mine, ochii vii,
Urechia-ţi flămândă, cântă toamna în simfonii.

Nasul tău, micuţ şi cald simte griul din esenţe,
Dar tu, tot miroşi a crin, cu miresmele lui bete.
Mă adoarme precum vinul, de la masa cea de taină,
Şi mă pierd prin patul tău şi mă pierd, prin cruda toamnă.

Pat de frunze este amorul ce se naşte între noi,
Despărţii de rugină, stau acum prin toamnă goi.
Sa pierdut uimirea toată, undeva în depărtare,
Pudică ea sa retras, dând semne de oboseală.

Au rămas înlânţuite, undeva în urma ei,
Două amintiri de fată şi o pereche de cercei.
Dăruiţi ca acceptare şi acordul, albe-i muze,
Ce fără ruşine, se iubea pe un pat de frunze.

Am descoperit paradoxul ca, daca iubesti pana cand doare, acolo nu exista durere, ci si mai multa dragoste. ''Maica Tereza''

La revedere,,,,Oglinda,,,,,,,,

Ştiam cine e integru,
Omul ce se îmbracă în negru.
Cine era cel curat?
Omul-miel,,,,, crucificat.

Sunt oameni,care nu se recunosc,nici când se privesc în oglindă,eu sunt un nefericit,mereu mă găsesc acolo unde ar trebui să fiu,adică în mine,nu este narcisism,nu sunt un etalon al frumuseţi şi clar nu s-ar vinde o revistă cu mine decât dacă aş fi amantul Andreei Esca, şi atunci în tiraj scăzut.Mă întreb uneori,că eu trăiesc,prima dată,aşa îmi explic fascinaţia vieţi asupra mea,mulţi,dintre cei ce nu se recunosc,se simt captivi,într-un trup care le pare străin,aşa a crescut mitul reîncarnări,omul se simţea inferior,mai slab ,a trebuit,să aducă o legendă veche,să o instaleze confortabil în el şi gata,avea şi un ID.Nu ar fi o problemă asta,dar în mentalul colectiv,sa născut,invariabil pustiul vieţilor ce vor veni,mă fascinează,oamenii inteligenţi,dar absurzi,de un absurd,incalificabil,să faci rău altuia da se poate accepta,suntem creştini,mereu aruncăm cu pietre ,dar să arunci în tine este absurd.Aruncăm cu piatra în prostituate,cerşetori,hoţi,mincinoşi,etc,lista e lungă,iar viaţa mea scurtă să le enumăr,îmi sună,totul ca o mare ipocrizie perisabilă,în faţa actului,casant,aruncarea pietrei,aşa foarte uşor,cu o ţintă născută din lipsa totală dar totală de judecată.Asta este creată de principiile eronate,a faptului că tu eşti un reîncarnat,orice individ de acest fel,sigur se crede altcineva îşi permite orice,el a mai trăit,el ştie,în următoarea viaţă,va fi rege iar, privesc regnul animal,nu în profund,că poate găsesc între papagal şi mine o similaritate deja am una cu maimuţa,priviţi cu atenţie,animalele sunt directe,ies la luptă,atunci când sunt între ele,aceeaşi specie,noi nu,noi chiar ne facem rău,nouă însăşi,ce declin ciudat,nu mă mir ca eu am rămas tot un animal,un barbar şi urăsc civilizaţi absurdă.Nu mai ştim,să ascultăm ,până la capăt pe cineva,nu mai ştim să privim,rar ne mai uităm în ochii oamenilor,deformare mentalului ,care are o bază imensă de cultură,este înfiorătoare,o societate merge prost,atunci când,minţile superioare sunt prea pline de EGO,nu politica,ea este născută din această clasă,aşa zisă superioară,dar ea ar trebui să fie talpa,fundamentul oricărui edificiu creat de Om.Mă recunosc mereu în oglindă,nu aş putea să fug din mine,dar să mai aduc pe altul în chirie,sigur aş fi vrut să trăiesc în altă epocă,dar tot eu,aşa cum sunt,este o atracţie aparent firească şi o recunoaştere a tuturor eşecurilor mele în societatea actuală,dar sunt un ratat prin excelenţă,dacă am ratat şi secolul naşterii,devin credibil şi în ochii mei.Călătoria vieţii,este o expediţie întreagă,varietatea peisajelor este indubitabilă şi uneori fatală,dacă nu eşti atent,peisajul te va strivi şi interior vei fi dominat doar de culmi,sau poate de văi,important ca tu să domini peisajul,să îi dai valoare,nu să îl descrii ca fiind ceva exterior şi că tu eşti o parte importantă din el,cine ar admira viaţa dacă nu ar mai fii oameni.Viaţa este ca o Ţară necunoscută,iar tu îţi croieşti singur drumul,visele tale îţi sunt asfaltul născut sub fiecare pas.Călătoria nu are taine prea mari,doar să nu greşeşti şi să intri atras firesc de frumuseţea lui,pe un drum gata făcut,construit de altul,atunci,visele tale dispar,iar tu gol,calci visele altuia în picioare,fiecare drum,are esenţa lui,unul poate fi grandios,altul plin de praf romantic aşa cum este al meu,vital este să ştii să priveşti mereu înainte să anticipezi relieful,să nu rămâi blocat la următorul pas.Vei întâlni nenumărate răspântii, care sunt fireşti,oamenii se tot intersectează,îşi împrumută vise,fac schimb de idei,rar acestea vor fi şi sincere,dar intrăm deja într-o ţară pe care o cunoaştem,este bine a şti,să şi cântăreşti instinctiv,cam tot ce străluceşte este sigur o amăgire,un vis creat deja sau o ideie pusă în practică şi te trezeşti că inventezi iar becul,acum când ledurile sunt în avalanşă,instinctul te va ajuta,dacă eşti un barbar,adică eşti pe drumul tău,nu pe altul,instinctul îţi va ascuţii percepţia şi te vei putea apăra de măştile trucate,de piesele din carton.Mă recunosc mereu în oglindă,nu pot scăpa de mine,îmi şi anticipez în avans,pasul tâmpit spre final,nu mai peisajul sa modificat,de parcă la mijlocul vieţi mele a răsărit un curcubeu,ca o trecere, un arc de crini la o nuntă astrală,sunt peisaje pe care le uita-i,sunt peisaje,pe care le revăd des,acest peisaj mă va urmări toată viaţa,am fost strivit,nu mai pot domina,poate am şi obosit,poate îl aşteptam cumva inconştient,clar este,că buzele-păsări.fetele-crini,dealul şi satul crescut din poveşti,mă va urmări spre final,cineva sus acolo mă iubeşte,cum mă cunosc nu cred că meritam eu toate acestea,sau ar fi trebuit să merg şi eu pe un drum gata făcut,dar încurcate sunt căile Domnului,iar noi după chipul şi asemănarea, Sa.Acum plec,mai departe prin poveşti,vă spun la revedere,unei fiinţe dragi,nu am apucat să îi spun şi.de atunci ,de teamă,îmi iau la revedere şi de la mine,că poate mă pierd.La revedere prieteni!!!

Plângeau codri-n urma ta, după dorul lor de frunză,
Cerul tot se tânguia,c-a pierdut din el o muză.
Iarna vine,pe cărare, pregătită de îngheţ,
Lacrimile sunt doar fulgii ostenitului drumeţ.

Ai plecat cu toamna toată,prea grăbită şi prea trist,
Ai lăsat rugină în urma-ţi şi în faptul că exist.
Ai luat florile cu tine şi aromele din crini,
Ai lăsat în urmă vântul şi pe drumuri mărăcini.

Stă gătită iarna-n drum şi ne cere de pomană,
Din căldura noastră parcă, vrea să-şi facă o icoană.
Un poet,cel iubea codrii, a rămas fără putere,
Peste tot dezastru ăsta,nu îşi luă, La revedere,,,,,

Îţi jur,,,,,,,,

Îţi jur, cu mâinile spre cer şi mă rog, îngenunchiat,
Niciodată în viaţa asta, n-am minţit, n-am regretat.
Doar aroma buzei tale, mă loveşte în timpane,
Şi din tine şi din ochii, am să îmi fac două icoane.

Şi din sânii tăi, rebeli, turle de Biserică,
Să se vadă peste sate, partea-ţi emisferică.
Şi din inimă un clopot, să tot bată a durere,
Să stea lumea să se mire, de uimire şi plăcere.

Îţi jur, să construiesc un templu, undeva pe dealul tău,
Am să cad, lovit de pietre, să mă pui în el ca zeu.
Tu să fii, sibila mea, să prezici că vin dezastre,
Dacă, în iubire, se tot sting, pe ceru-i astre.

Să prezici apocalipsa, ce se naşte din uitare,
Cum prin timp, se tot usucă şi pământul sub picioare.
Că vor deveni cenuşă, spulberată în vânt aiurea,
Dacă unul şi cu unul, îşi pierdură în ochii iubirea.

Îţi jur, să te ţin la piept o viaţă, să te rog, ca pe o sfântă,
Să mă ierţi, dacă greşesc, dar am visele pe tâmplă.
Să mă mai botezi odată, nu mai în albastru puţ,
Să mă chemi şi să mă strigi, Călătorule Desculţ.

Am să te iubesc o viaţă, chiar dacă îmi eşti opusul,
Dacă eu, în tine văd şi în crini, răsăritul şi apusul.
Am să te reneg,cu teamă, aşa cum înjur doar eu,
Du-te în mine, tu iubito şi rămâi în cordul meu.

Iubirea,,,,,,şi totuşi,,,,,,,,,,,,Iubirea

Buzele tale

Buzele tale,un zbor de porumbel,
Pe inimă, îmi zboară în neştire,
Mă simt,romantic şi rebel,
Şi parcă trăiesc o nemurire.

Ai apărut,când nu mai aveam lupte,
Eşti un război,cerut, de nu ştiu cine,
Corabie de vise şi de gânduri frânte,
Eu tac,când mă privesc în tine.

Buzele tale,sunt păsări de foc
Eu sunt,doar o lumânare,
Mirosim,noi doi,a flori de soc,
Dimineţile ne căutăm,cu disperare.

Ai venit,când toate erau,sparte,
Eu mă declinam,aproape,dus
Mai scos afară din cetate,
De mâna,mai zburat,în sus.

Buzele tale,sunt un tainic,zbor,
Ca Homer, am să îţi,scriu o Eliadă,
Tu mai învăţat,să dor,cu dor,
Cu Seakespeare,am să-ţi scriu o serenadă.

Şi ca final,îţi cedez, steau mea,
Şi am să Fiu cu totul deacord,
Ca pintre stele să fii şi tu stea,
Iar în mine, săgeată înfiptă,în cord.

Împletire

Eşti departe,parte în mine,
Sunt în tine,doar ruine,
Cazi în mine,aduci ploi,
Sunt în tine,amândoi.

Îmi eşti,aer,îmi eşti vânt,
Sunt în tine un cuvânt,
Şi te simt şi te cunosc,
Tu în mine,eşti şi rost,

Îmi eşti,drum,cu unic sens,
Sunt în tine,dor de vers,
Stau cuminte,nu sunt, Eu,
Cad în tine ca plumb,greu.

Îmi eşti, muză,eu sunt zbor,
Fără tine,simt că dor,
Îmi eşti, vis şi o cărare,
Îmi eşti, semn de întrebare.

Suflete împletite

Am intrat în buzele tale şi m-am născut, ca zâmbet,
Am intrat în privirea ta şi am răsărit, a dor,
Am stat pe pieptul tău,eram o singură inimă,
Pe şoldurile, tale,cântam la vioară,
Pe glezna ta,mă născui,un sărut,
Tălpile tale,călcându-mi privirea,au lăsat urme de crini,
Undeva la capătul fiinţei mele,tu erai o mireasmă,
Eu undeva pe sufletul tău,eram un curcubeu,
Răsărit,peste lacrimile tale,vârsate în mine, ca râu,
Toate acesta trebuiau spuse,
La întălnirea a două destine, opuse.

Floare de crin

Eşti frumoasă ca un crin,
Care creşte prin, poveste,
Eşti plăcută ca un vin,
Şi frumoasă ca o veste,
Ce aduce în vise flori,
Şi în suflet cade,rai,
Eşti o lume de fiori,
Şi în mine,floare stai.

Te iubesc,,

Sunt îndrăgostit,
Mă simt,ca vrăjit,
Nu mai am,nici glas,
Sunt fără de pas.
Calc în cerc mereu,
Suflet, minereu,
Mă leagă de tine,
Te simt,dor în mine.
Trupul tău, îmi pare,
Castel, ce mă doare,
Mă doare, un nor,
Te simt, un fior.
Ochi tăi,mă bea,
Lichid,dintr-o stea,
Sânii tăi cuminţi,
Parcă îmi stau pe dinţi.
Ai miros de crin,
Laptele suspin.
Şi mă strângi la piept,
Te respir, regret,
Tu îmi eşti şi, şolduri,
Mă pierd în acorduri.
Ca o partitură,
Tu îmi stai în gură,
Eu sunt doar un cântec,
Mă visez în pântec.
Tu parcă mă naşti,
Tu îmi eşti şi Paşti,
Tu ca înviere,
Îmi stai în vedere.
n cuvinte rostite
Să mă fac cenuşă,
La tine la uşă.
Să îţi fiu,o urmă,
Şi un semn de lună,
Din pământul,ars,
Să îţi stau pe,pas,
Ca în urma ta,
Să stea, fiinţa mea,
Să te ocrotesc,
Ţi-am spus,,,,Te Iubesc.

PS,,,Blog,,pentru muză,,,,,Iubirea, nu se acuză,,,,,,suntem două arte,,,,Tu îmi eşti, o carte,,,

Circul,,,

Sala de aşteptare
Aşteptam, ca toţi nebuni, să primesc, a vieţi soartă
Sufletul, era în respiro, eu visam ,că mor la poartă
Bine lumea mai vorbea, era şi nemulţumită
Unul chiar ne explica, cum la trădat o iubită
O damă vestită bine, care tot ura bărbaţii
Se lipise de un cazan, unde stau încornoraţii
Explica gesticulând, că a lăsat dragostea în urmă
Că mereu după ea alergau, bărbaţii în turmă
A fost dată afar din rând, chiar de ale ei surate
Care întreaga viaţă a lor, sau lăsat şi sărutate
Unul era pesimist, privea totul doar în negru
Ăsta tot vorbea de viaţă, ca de un marş funebru
Îi vândui vreo două vise, praf de stele, să îşi de-a în ochi
Încercai ca om integru, să îl descânt cu un deochi
Dar te pui cu nebunul, era negru în cerul gurii
Iar pe umăr şi în cap, îşi făcuse, corbi cuiburi
Mie personal îmi plăcu o fetişcană, era oacheşă, rebelă
O invitai, timid, la un ceai, la mine în garsonieră
Nu a zis nu, şi am plecat, chiar dacă, rămâneam fără destin
Îmi ajungea pentru o viaţă, trupul ei şi o sticlă de vin.

Circul

Lume, lume, circul a început,
Păsările intră în depresii,
Clownul, râde ca un surdomut,
Ne salută cu primele impresii.

Bufonul, mimează moartea unui vis,
Hohote de râs se sparg, de cer,
Un saltimbanc, cade în râs,
Magicianul, naşte un mister,

Animalele, fac tumbe, sar prin foc,
Pe sârmă, merge ultima speranţă,
Sfidează, sorta şi gramul de noroc,
În viaţa ca un ghem de aţă.

Mimul, dansează, coregrafie tristă,
Acrobatul, la trapez, tot zboară,
Cu lacrimile ascunse în batistă,
Balansul, a început să doară.

A apărut, în fine, vânzătorul de iluzii
Ne dă, la fiecare ce dorim
Tragem în jos, ultime concluzii
Uităm de toate şi zâmbim.

Haide-ţi la circ, spectacol gratuit,
Este chiar viaţa noastră, e un pom,
Veniţi, acum, căci a înflorit,
Ultimul zâmbet, pe chipu-mi, de Bufon.

Un Bufon

Unii aşteaptă, în a lor fiinţă,
Un tramvai numit, dorinţă.
Unii au, suflet pereche,
Ce le cântă în ureche.

Unii au un drum al lor,
Presărat, poate cu dor,
Unii sigur, au şi vise,
Multe sigur, sunt promise.

Unii au, poate şi, şansă,
Unii sigur, nu au casă,
Unii trăiesc în tristeţe,
Unii sunt plini de trandreţe.

Peste toate,peste toţi,
Stau destinele la sorţi,
Peste tot şi peste toate,
Suntem datori,cu o moarte.

Nu contează, cine esti,
Dacă nu crezi în poveşti,
Pintre toate, eşti doar,Om,
Eu sunt şi rămân,Bufon.

Blog / Ceaţa,,,,,Bufonului,,,,,

A-ţi mers vreo dată prin ceaţă?Sentimentele să îţi fie atât de albe încât,dacă întinzi mâna,ea va pieri în ceaţa creată,de albul dureros.Uitasem totul,eram un gol,orb,un abis,steril,eram desculţ pe un drum de ţară,tălpile îmi erau calde,iar eu,mă simţeam un frig.
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
Nebunule,ştii că,te iubesc mult,ştii,cuvintele erodează,sapă orice ca o apă,dar niciodată,nu vor şterge imaginea ta,când alergai cu Adiţă,am realizat,cât de copil eşti,erai mai mult decât frumos,erai tu.
Iubita,filozofiile sunt taxate de cosmote,ai tu un fix,să îmi explici la telefon,că dimineaţă îmi vei fi aproape,nu uita,mâine treci la mine.Acum am de lucru iubita,mâine îţi dau voie să mă scoţi la, leagăne,promit să te ascult.Dormi şi tu,te rog.

Ma trezi un glas,venit parcă din altă lume,pierdută,apusă undeva la capătul orizontului,pe care nu l-am atins niciodată.Şiş,nebune,te căutăm ca disperaţi,cum dracu ai ajuns pe aici?Am deschis ochii, ceaţa persista,o durere în tălpi,îmi indica faptul că simţurile îmi revin,la fel şi vederea,nu ştiu de ce,dar durerea,te face lucid.Eram undeva la margine unui sat,un sat de căluşari,joc vechi,jucat pentru a alunga spiritele rele şi a apăra pe cei slabi,cred că instinctul meu,mă purtase ca pe o rugă,în acest loc,dar pentru cine,mă mai rugam,pe cine încercam,să mai apăr?
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
Nebunule,cum faci tu? De tot timpul,în orice lucrul urât,vezi şi o parte frumoasă?
-Este simplu,iubita,iubesc viaţa,te iubesc pe tine,iubesc filozofia ta prin telefon,dacă aduni astea îţi va da,cu siguranţă,răspunsul.

Îmi aduc aminte de Bea, totul în jurul meu redevine iar alb,nupţial,pur,nimic nu mă mai doare,totul este un vis.Îmi este imposibil să mă mişc,simt mâini care mă trag,nu cu forţă,spre o maşină.Sunt clipe,când sufletul încearcă să te mângâie şi tu eşti parcă fără vlagă,fără puterea de ai răspunde,este şi greu,pentru că trupul,îţi moare plin de alb,organismul îi simte prezenţa,iar tu eşti incapabil să plângi.
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
-Nebunule,ştii că lacrimile, sunt zîmbete de îngeri?
Ştiu,iubita,mereu după ele,te simţi uşurat.Dar tu,iar nu dormi?-Te simţi rău?
-Puţin ameţită,dar nu plângeam.

Venise dimineaţa,tristeţea celor din jurul meu nu îmi părea firescă,nu aveau de ce să mă compătimească şi mai ales tâmpitul- Îmi pare rău,Şiş - cuvintele parcă nu mai au sens,sunt doar un sunet,iar repetarea lor,le distruge.Simt nevoia să fac un duş,să mă spăl prin lacrimi,apa fierbinte mă biciuie, alunecă pe canalizare cu un vârtej dantelat de spumă,eu încă nu pot să plâng,totul îmi pare absurd,gândurile îmi sunt şi ele trase de canalizare,sunt un vârtej.Viaţa toată îmi este un carusel,într-un mare parc de distracţii,toate zilele mele sunt căluşeii viu coloraţi,care se învârt în neştire pe aceeaşi axă,plătiţi biletul şi mă puteţi călări,în fiecare zi a vieţi mele.
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
-Nebunule,ştii că tu eşti un circ ambulant,ai fost botezat,cu delir,la tine au venit în loc de ursitoare toţi bufonii.Când o apuci pe arătură,te schimbi,devii un soare,o explozie de veselie,parcă eşti posedat de un spirit,ironic,comic,tragic.Iubesc enorm,această stare a ta şi sunt invidioasă,cum poţi într-o secundă să uiţi de toate,nimic parcă nu te atinge,eşti un bufon în delir,fără control şi fără limite.Atunci îmi placi cel mai mult,atunci tu eşti un zbor,aş vrea să nu te opreşti niciodată,dar mă priveşti,simt cum tu cazi în mine ca intr-un abis,atunci eu mă simt o piedică ,un abis al tău.
-Iubita,lumea este un circ,filozofiile tale mobile,sunt un cabaret,nimic nu este şi nu va fi niciodată,adevărat,bufonul sparge concepte cu o uşurinţă extraordinară şi un efort uriaş,adevărurile toate sunt măzluite,mascate,ca să ajungi la un adevăr,trebuie să fii ridiculizat,batjocorit,chiar ucis.Nici o filozofie nu stă în picioare,nici un colos nu rezistă în timp,atâta vreme cât viaţa este un circ,bufonul doar o descrire,chiar şi prin tumbe el îţi arată cât de strâmb este adevărul în lume.

Adormisem cu gândul la Bea,boala ei se agrava,sângele ei nebun,intrase în derivă,organismul ei ceda vizibil,în ciuda a toate,Bea,rămânea aceeaşi,neschimbată,cu nebuniile ei vii în privire,eu o priveam cu nesaţ,mă adăpam cu imaginea ei.Un chip expresiv,ochii rotunzi,ca două boabe de rouă,un nas fin şi drept ca o regină egipteană,obrajii ,subţi acum,îi dă un aer de icoană,săni mari şi rotunzi,sar uşor cu fiecare respirare,şoldurile mici,parcă în contrast cu totul,au o rotunjime suavă,picioarele lungi,aşezate spre mine,mă dor în privire,gleznele subţiri,acum la fel ca mâinile sunt vinete,săngele alunecă greu prin trupul ei,ca un tren uitat pe o linie moartă şi nu îşi mai cunoaşte traseul,nu mai are nici o,oprire pe ruta lui,devenită acum o boală.Îi privesc ochii,în ei mereu găseam lumina care mie îmi lipsea uneori,cu toate problemele ei,cu toate suferinţele,ea era o lumină,în ea îmi gaseam refugiu,alinarea,staţionarea mea în lipsa neantului.
-Alo,Şiş!
-Da,Iubita.
Nebunule,ştii cât de mult ţin la tine,vreau eu să îmi promiţi ceva,că vei rămâne mereu,bufonul meu drag,că niciodată dar niciodată nu vei plânge,îţi dau voie să fii trist,atunci tu eşti albastru,eşti cerul meu.Şi,te rog,scrie toate nebuniile tale,le citesc eu mai târziu,promite-mi astea şi eu îţi voi promite că am să râd tot timpul.
-Iubita,tu plângi??
-Iubitu,am chemat salvarea,mă simt rău,te aştept la spital.

Bea,nu mă mai aşteptase,un asistent ma întâmpinat în uşa urgenţelor.Ne pare rău nu am mai putu face nimic,a murit acum 5 minute,ne pare rău,era tânără,sunte-ţi fratele ei? Am îngheţat,nu ştiu de ce,doar tălpile mă ardeau îngrozitor,aş vrea să fug,să nu mă mai opresc,simţeam că eu am întârziat la întâlnire,să pot da timpul înapoi,ca în filmele proaste şi de duzină.Nu,nu sunt fratele ei,spune-ţi Dumneavoastră că am venit! Afost un răspuns tâmpit ca întreaga mea viaţă,unde mereu ajung prea târziu,sau prea devreme,nu sunt niciodată,Acum.Am plecat,pe jos,spre nicăieri,pantofii îmi rămăsesără în curtea spitalului,iar eu intrasem în ceaţă.

Prea tânăr,ai plecat,tu vis
Şi sufletul îmi este, pătat de paradis
Din amintiri,durerile nu pier
Doar lacrimile s-au mutat in cer.

Moş Nicolae,,,,,este o femeie frumoasă,,,,,,

A venit Moş Nicolae,la vârsta mea ,îmi pare penibil,dar el ,este insistent,unele femei excesiv de inteligente şi bărbaţii cu 2 dex-uri în loc de ouă,disturbă ozonul,nu sunt misogin sau idiot,nu pot ,urăsc omul absurd,îmi protejez habitatul,mie îmi sună ilogic,Socrate a băut otravă,Homer era orb,Eliada colorată,nu mă caut prin timp,nu vin cu argumente că o cunosc,dar eu tot trăiesc, ca un vierme,Acum.În orice justiţie,există un act de injustiţie,se ştie,ea este oarbă,ca dracu Homer ne spune că noi mai avem scăpări,dar noi vrem o ploaie de orgasme,nu mă mir că toţi marii gânditori sunt statui,este o răzbunare Freudi-că,e ţapăn .dar mort,nu Freud,organu.Câţi decibeli de prostie,pot staţiona într-un om,viteza sunetului este mică,iar dacă treci decibelii,printr-un bec,el se sparge,deci lumina este în pierdere,am deja un orgasm interior,că pot să emit teorii,care sparg becuri, trebuia şi lumina să se apere cu aceaşi intensitate,dacă nu superioară,a suferit sticla.Astăzi nu am sens,nici nu vreau,pentru că,, pentru prima dată,am primit involuntar un cadou,prietena mea bună,Ştrengăriţa,are un film, ceva de genul ce dăruieşti, primeşti,astăzi,am privit o femeie frumoasă,Socrate iar ne explică ce este frumosul,dar este mult de scris,iar eu, par,iar simbol falic, inteligent,o femeie frumoasă,este o femeie mândră,ea îşi cunoaşte formele,ameţitoare,,ştie conştient,că este admirată,dorită,dar culmea în piepţii rochiei are şi un suflet frumos,aici te împiedici,valorile îţi sunt răsturnate,nu mai poţi emite din clasici şi te simţi contemporan,cu tot nimicul strâns în tine.Eu nu am ghete,find desculţ,dar sigur am un suflet,inteligenţă,mai cerşesc,dar frumosul îl recunosc,chiar şi în căutarea,timpului pierdut,stau de veghe în lanul de secară,o femeie frumoasă şi în suflet ,este rară.Mulţumesc ,Moş Nicolae,cu mintea mea creaţă,,,am privit frumosul,îi spun, te iubesc mâine dimineaţă.Mâine,sunt îndrăgostit,este un curcubeu,deasupra sufletului meu.eu curg încet, în acest cântec, lin, te privesc şi mă simt, un suspin.