Inocenta,,,,

                  
                           Călătoria continuă, peisajul miroase a crin, gara este de un albastru petrol, culoarea visului meu. Visele mele toate au ca izvor copilăria mea, inocenţa, uliţelor prăfuite, acolo unde vacanţele îmi erau dragi şi necesare, Crescusem la bunici, blândeţea lor şi acum mă ocroteşte, fiindu-mi sevă aşteptări nimicului din noi. Inocenţa crudă, nuditate a sentimentelor, crezul infantil că nimic rău nu există pe lume, totul este un frumos rai, încă fecund, încă fără păcat, ce-l mai păstrez în mine ca pe o icoană. Astfel gara, care este mereu aceeaşi mă uimeşte la fel ca în prima zi. Sunt un observator, rar intervin prin iţele destinului, privesc şi caut răspunsuri în masa de oameni care o tranzitează, unii fericiţi precum fata-crin, unii albaştri, aşa ca mine, caut la nesfârşit un răspuns pe chipul oamenilor, sperând să mă leg prin laşitate de un destin. Pasagerii sunt o derută, vin pregătiţi pentru călătorie, rar îşi exprimă vizual pe chip sentimentele, dar eu trec cu o uşurinţă nativă de chipul lor şi ajung mereu la suflet, acolo unde oamenii nu mai au măşti. Rar, foarte rar mai găsesc inocenţa pe faţa adulţilor, bătrânii o regăsesc spre final, de parcă ar încerca cineva să ne spună că noi trăim în cerc, venim şi plecăm mereu, printr-un singur punct. Dar undeva ne pierdem, undeva inocenţa ne părăseşte, aşa ca o iubită pretenţioasă, fiinţa noastră este cuprinsă de balastul călătoriei ce ne aşteaptă. La peronul numărul unul, adolescenţa. Adolescenţa este o explozie, tot organismul înfloreşte, primăvara sufletului este răvăşită de brusca revigorare a unui organism în expansiune, căutarea unei personalităţi, aşezarea unor tipare care se mulează oricărui individ, astupă raiul interior prin falsa ei frumuseţe, nu este condamnabil, noi suntem un păcat. Andreea Trifu spune că inocenţa vine din ruperea recentă a fiinţei din inima creatorului, un lucrul greşit, niciodată noi nu suntem rupţi de divin, ar fi imposibil, iar inocenţa ar fi un iad. Inocenţa este tributul pe care îl plătim destinului, care se formează în adolescenţă, invariabil, înflorirea noastră creează acest viciu, de a fi Om, nu de a rămâne copil. Lăsa-ţi copii să vină la mine, o cerere grea, dar nu imposibilă. Iar revin la bătrânii mei, simt în ei acest îndemn organic, fiinţa lor spre final îşi regăseşte matca începutului, zorii zilei de început, iar ochii lor îmi aduc aminte de bunica, au tot timpul o umiditate şi o lumină caldă în ei. Acum când bunica nu mai este, simt aproape ca un dement, că acel flux lăcrimat era roua copilăriei ei. Este dimineaţă, gara este un tumult, pasagerii sunt o alergarea matinală, un salut zgomotos între cunoscuţi, se îndreaptă iar spre destinaţii la care eu nu mai sunt atent. Acum, stau pe o bancă şi mă gândesc la bunica, sunt încă un inocent în aşteptare, dar sigur în ochii am lacrimile bunici. Îmi este dor de fata-crin cu buzele-păsări, ea vine spre seară, mereu vine seara, ea îmi este şi apus, astăzi aş fi vrut să o ţin în braţe, să îi simt trupul alb cum mă ocroteşte, m-ar fi iertat că o iubesc în gară, ea ştie că sunt un inocent. Femeia nu-ţi iartă nici o inocenţă, precum viata nici o luciditate, spunea Emil Cioran. Este prima dată când nu îi dau dreptate pesimistului desculţ, el nu avea o fată-crin cu buze-păsări. Astăzi am fost inocent, mă vor ierta, sper, iubiţii mei prieteni. Acum plec, lăcrimând, spre altă poveste, spre alt destin,,,,,La revedere prieteni!!!