De dragoste,,,,,Atât de frumoasă,,,,,,

De dragoste

M-am îndrăgostit, nebun de tine,
Era şi normal  la vârsta mea,
Să te recunosc pintre ruine,
Tu frumoasă şi căzută stea.

Dragostea, e chinul cel mai dulce,
E veninul, băut de fiecare,
Iar dacă pleci, ştii unde vei ajunge,
Şi la rever tu vei purta o floare.

Toate drumurile, duc la tine,
Nu mai rătăcesc ca un biumac,
Iar nopţile îmi luminezi în minte,
Cu sărutări de flori, eu mă îmbrac.

O dulce chin, o dulce chin,
În lumea plină de confuzii,
Coapsa ta îmi este un suspin,
Şi dragoste, o stare de convulsii.

Ce geamăt lin, ce noapte de amor,
Şoaptele toate  parcă sunt cercei,
Trupul tău alb, uşor, ca şi un nor,
Şi gâtul tău miroase, tot a tei.

Dragostea e focul ce ne arde,
Interiorul, tot, este un scrum,
Tu mă strângi în braţe  mai departe,
Eu te iubesc, plângând, ca un nebun.

Atât de frumoasă,,,,

Eşti atât de frumoasă, iubito,
Încât cuvintele mele, toate,
Se fac suspine.
Undeva departe de timp,
Undeva departe de mine,
Ele, cuvintele dor.
Eşti atăt de frumoasă, iubito,
Încât privirile mele, toate,
Se fac lacrimi,
Undeva departe de timp,
Undeva departe de mine,
Privirile mele, plâng.
Eşti atât de frumoasă, iubito,
Încât inima mea, toată, inima mea,
Este un vulcan,
Undeva prin timp,
Undeva prin mine,
Inima mea erupe  sentimente.
Eşti atât de frumoasă, iubito,
Eu, sunt doar un sentimental
Undeva, prin timp,
Undeva, prin tine,
Eu, curg, ca un sentiment.

Trec anii peste mine ca o apă, şi un vârtej ma simt mereu,
Dacă timpul mă plouă în privire, în inima-mi rasare un curcubeu.
Timpul lichid se face rouă şi pintre flori el se destramă,
Eu am să mă nasc din nou, ca să trăiesc mereu aceeaşi dramă.

Greşelile mă definesc, adânc, la fel ca picurii o ploaie,
În teatrul vieţii, mult prea strâmb eu sunt şi pace şi războaie.
Eşecurile îmi sunt native, botezat prin timp ca un păcat,
Născut un plâns, prin timp de voi muri, o lacrimă îmi va cădea în iad,

Trec anii, doar ochii mei mă dor privind dezastru fiinţei mele,
Sunt ca un orb prin lume călător şi drumurile toate îmi sunt rele.
Fără de sens secundele îmi şoptesc, dar sună totul parcă este clopot,
Timpu-mi sună a ploii cantec, eu îl iubesc,şi parcă sunt un ropot.

Mă pierd şi ameţesc prin ploaia căzută din nori călători,
Visele toate îmi prind aripi, se pierd în zare, ca stoluri de cocori.
Hainele toate îmi intră în carne, veşmintele-s udate cu venin,
Dar peste timp, şi peste vreme, va creşte floarea mea de crin.

Trec anii, repezi  râuri de la munte şi cad năvalnic în spre vale,
Dar timpul meu ca un defect, îmi este un baraj, căzut în cale.
Ce drum absurd, în aşteptare, eu îmi sunt singurul duşman,
Şi nu mai ştiu ce este ora şi când a mai trecut un an.

Nu mai am teamă de timpul ce trece, nici frică de cel care eram,
Dacă iubita mea are gustul de gutuie şi mă aşteaptă ca ploaia, lângă geam.
Secunde, ore, nu mai au importanţă, clepsidrele sunt un suspin, 
Şi tot nisipul dintr-o mare sa strâns, smerit, în floarea mea de crin.

Anonimul Veneţian,,,,,,,Trup de lemn,,,,,

.       Gara sigur mă iubeşte ignorându-mi prezenţa cu o detaşare de veche curtezană, care din obişnuinţă îşi lasă uşile deschise tuturor, dar se dezvăluie total numai celor care o iubesc şi nu o privesc ca pe o plăcere tranzitorie. Aşteptând un tren, ca toţi rătăciţii vieţii, gara te simte, îţi citeşte dorinţele, visele ca pe nişte poezii scrise într-un oracol vechi din liceu, scrise prin timp, când inocenţa încă mai strălucea şi mai avea puterea de a nu minţi, curată, amestecată cu plăcerea doar de a fi, şi nimic mai mult. Cât de fals ne mai regăsim în copii de odinioară, întrebându-ne uimiţi cine a scris acele simţiri şchioape şi imaculate, nu le poţi contesta pe deplin, nu le poţi renega total, doar să le închizi iar intre coperţi printr-un gest care seamănă cu un urlet. Ţipătul disperării, te atinge prin cruzimea lui în suflet, acolo unde el se transformă în muzica ce ne caracterizează într-un fel pe fiecare, pe care o poţi scrie şi surd fiind , ea fiind în tine,rezonând pragmatic,împotriva destinului tău,  şi te rezumă ca întreg printr-o singură gamă prinsă de câteva note rupte parca din divinul care cântă prin ansamblul liturghia fiinţei umane. Aşteptarea nu mă doare, eu care nu sper în nimic, nu pentru că am fost dezamăgit, Dacă amăgirea este un şarpe care ne roade in interior, dezamăgirea este o pasăre rară şi fără o vină directă, vine asupra noastră, ea doar ne atinge în zborul ei dement din extremă în extremă. Aşa sunt, aşa m-am născut, ca o ultimă notă în marea simfonie a vieţii. Peste fiecare vis al meu cade cortina, dirijorul părăseşte scena, publicul mai aplaudă sfârşitul odei din care şi el a făcut parte, ca auditoriu, recunoscându-se in diferitele game, în mulţimea de note, sau poate în fiecare ţipăt de vioară care închide o partitură. A  aştepta pentru mine este vital, orice tren aş alege eu rămân aceeaşi notă de final, acelaşi dezastru născut din somnul zeilor la căderea Olimpului, un Prometeu înlănţuit pe muntele Elbrus, sfâşiat de vultur, privind la oameni care acum au puterea să aleagă ce note sunt şi ce foc lăuntric îi va arde. Elbrus sa prăbuşit şi el, doar relele Pandorei mai zboară prin lume, trenul lor este condus de Epimeteu, titanul surd, care nu a ascultat de nimic, cu inima lovită de săgeata lui Cupidon,căzut în vraja Pandorei, incapabil să mai rezoneze la întreg, si a deschis cutia cu blesteme, dacă fratele lui ne dăduse focul, Epitemeu ne dat mult mai multe, el a fost mai darnic prin inconştienta lui , minciuna, ura, mânia, invidia, necazul, foamea şi setea, durerea, suferinţa şi moartea au căzut pe pământ ca o ploaie,  ceva spăla omenirea de toate păcatele viitoare .Epitemeu, a distrus involuntar Olimpul, nu focul era problema, relele puse chiar de Zeus în cutia Pandorei, ele ne-au făcut egali zeilor, ne-au dat şi puterea de a lupta cu arme egale, în cutie a rămas închisă doar speranţa, pe ea o mai aşteptăm să cadă prin ploaie, fără speranţă aşteptarea este un chin,f ără albastrul speranţei pictura nu ar fi întreagă, iar orice cântec nu ar mai avea un final suprem aşa ca lumina soarelui în apus. Aştept in gară ,aştept speranţa, ea este cea mai iubită captivă a timpului. Orice aşteptare se bazează furibund pe ea ,”Speranţa moare ultima” se spune dezinvolt şi parcă cu bucurie, la fel ca descoperirea focului, dar speranţa nici nu sa născut, ea nu poată să moară ,ea este tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ea este închisă în cutia Pandorei,a şa spune legenda şi eu o cred, aştept an de an, an după an ,cu toate relele puse în mine de zei, că poate cineva va reuşi să deschidă iar cutia, un alt Epimeteu nebun din amor va reuşi să dea lumii ultima mântuire, speranţa cerului din noi. A mai trecut un an, se fac bilanţuri, privesc inert la această contabilitate de parcă fiinţa mea ar fi o instituţie, ce realizări să am şi unde îi găsesc standardele, ce eşaloane pot să îmi indice eşecul, să îmi indice că sunt un ratat al speranţei, ultimul pasager spre nimic. „Aşteaptă oricât, aşteaptă orice”- spunea Paler, el, ultimul pasager al destinului, care în ultimul interviu, cred, afirma cu jumătate de glas, -Eu nu mai sunt disperat,- el atunci simţise ce formă are disperarea, ea nefiind altceva decât în adâncul ei o altă formă de speranţă, bătrânul iubit de mine atât de mult, simţise lipsa speranţei, devenise o notă finală a mari tragedii grecesti pe care o iubise cu disperare şi poate cu o ultimă lacrimă el a descris-o minunat .Eu nu pot să disper pentru că nu am nicio speranţă, aş spune eu, parafrazând pe ultimul Epitemeu, rugându-mă ca glasul lui, încet prin timp să se transforme în Ţipăt şi Paler să fie sămânţa care va răsări din umanul colectiv făcut la începuturi din pământ, nu sperând, doar rugându-mă aş avea izbândă. Dacă ar fi să fac un bilanţ sau aş încerca să îi dau o valoare, sigur acesta ar fi cât de mult am realizat că îl iubesc pe Paler, dar ce realizare este aceasta şi cât adevăr ar releva în aşteptarea nimicului, iar Bătrânul iubit a plecat dincolo de cer, dincolo de speranţă, în Olimpul lui iubit cu o naivitate de copil, fermecat şi blestemat de zei la luciditate. Anul ce vine îl dedic lui total, nu ca simbol şi ca respiraţie, noi suntem ca un cântec, nu crede-ţi? un cântec se cântă,întotdeauna de la început spre sfârşit, eu am să încerc, Domnule Paler, să vă cânt de la final, nu ca o răzvrătire indolentă şi poate că un cântec, cântat de la final va schimba involuntar muzicalitatea melodiei, nu sper, dar merită să încerc, oricum eu sunt o sală de aşteptare. Aşteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă, spunea Shakespeare, o, bătrâne dramaturg în aşteptare nu ai inimă la fel ca în iubire, ai numai suflet şi ca mine, poate, peste toate, un miros sublim de floarea crinului. A venit seara, fata-crin cu buze-păsări nu va veni astăzi, este final de an, trenul ei nu circulă de sărbători, aş putea trece insensibil, prins în caruselul matematicii anului, să o trec la realizări, dar aş face iar o greşeală, cum anul este plin de greşeli practic nu mai am loc,i ar greşelile mele ar mirosi a crin şi nu vreau acest lucrul, sunt păcatele mele nu le pot binecuvânta cu o floare. Pe Fata-crin cu buze-păsări o pot trece la minuni, acolo sacul este gol şi ea ar prinde o valoare reală în interiorul meu ca om, ea îmi luminează sufletul la fel ca o speranţă, ea îmi ridică teama si tot ea, sigur ca îmi va stăpâni dragonul meu de foc, demenţa mea socială, spaima mea că totul este inutil şi că visele mor uitate în cutii poştale. Ea vine din timp, cade peste mine ca o ploaie de flori, o privesc mereu cu uimire, cum îşi schimbă forma, expresia, faţa ei devine o lumină şi eu cad strivit de puritatea ei, nu vreau salvare nu cer nici milă , printre flori aşteptarea este mai suportabilă acum când sunt atât de singur, iar apusul este şi el atât de aproape. Dacă eu sunt o notă finală, fata-crin este o notă de început, cântecul nostru ar fi, Anonimo Veneziano, în viaţa fără speranţă,  trăim anonimi, trăim stingheri, ne mai recunoaştem doar ca sunete atunci când sufletul ne cântă şi ne încântă clipele care trec grăbite, uneori dureros de lungi, dar viaţa este un cântec, dirijor este iubirea, peste tot nimicul umbrelor ce suntem, iubirea ne este ultima speranţă. Nici zborul nu mai este zbor, nici dorul nu mai este dor, dacă în marea simfonie a vieţi, umbrele noastre nu se fac sunete, iar noi nu devenim un cântec. Nu o iubesc pe fata-crin cu buze-păsări, o cânt, ea este în mine nota mea de început, notă timidă şi parcă din alt timp, din altă lume, Aceeaşi poveste, o iubire imposibilă, iar în lumea fără speranţă, undeva pe o planetă albastră. Eu încă aştept destinul meu, pe al ei şi poate şi pe al vostru, poveste continuă, eu plec mai departe sfidând inerţia, la piept cu o floare de crin, vă urez la toţi,”Ani mulţi şi bogaţi în simţire!”,,,,,La revedere prieteni,,ne vedem la anul.

Trup de lemn

Copacii desfrunziţi de iarnă, stingheri şi aproape trişti,
Te aşteptă iubito în livadă, cu inima să îi asculţi.
Ei te iubesc cum nu mai pomii o fac in goliciunea lor,
Aşa cum taina în iubire, nu este un trecător amor.

Tu fata codrului albastru, tu fata ultimului veac,
Stai sprijinită cu urechea, pe trupul meu ca de copac.
Asculţi cum inima îmi bate, inelele în mine cum pulsează,
Parcă te sărut cu ramuri şi coaja mea prin tine prinde viaţă.

Pădurea toate te admiră, tu, prea frumoasă fată din poveşti,
Cum stai lipită de copac, pierdută, tu cumva în el te contopeşti.
Un freamăt, parcă ne desparte, de lumea ce ne vrea ca foc,
Noi doi iubiţi, pe un pat de frunze şi o colosală lipsă de noroc.

Din rădăcini vom face jurăminte, să răsărim din nou, la fel,
Noi separaţii de natură, vom fi recunoscuţi printr-un inel.
Pădurea toată se va pregăti de nuntă şi iarna va jura solemn,
Că nu a văzut şi nici simţit vreodată iubirea, într-un trup de lemn.

Căsnicie,,,,,În lipsă,,,,,

                         Gara îmi este dragă, este singurul lucrul din viaţa mea care este stabil. In viaţă sunt locuri care te atrag, te cheamă la ele, gara pentru mine este un loc în care mă simt bine, nu minunat, dar acceptabil. Sunt un indecis prin excelenţă, gara este o dragoste la prima vedere. Aşteptarea este o sabie cu două tăişuri, unul sigur îţi va sfârteca carnea, celălalt mintea şi devii dependent de aşteptare. Orice lucrul trebuie contrazis ca tu să poţi rezista ispitei de a ceda şi a lua la întâmplare orice tren, chiar dacă el ar merge şi în iad. Mie îmi este uşor pentru că nu trebuie să le contrazic şi doar să le pun întrebări să le invit la dialog. Una din întrebări ar fi,unde dispare dragostea  şi iubirea devine doar o amintire, unde devenim captivi ai unei căsnicii pe care  continuăm să o trăim formal, fără esenţa primară, fără înţelegerea intuitivă în care nu era nevoie de cuvinte şi totul se rezuma la un dialog sincer. Unde dispare şi de ce, întregul de început? Viaţa este legată de cuplul, noi ne proiectăm în altă fiinţă, ne regăsim sau ne atingem prin el un ideal,,căsnicia este un lucrul complex, dar şi uşor bulversant când protagonişti au devenit opozanţi, în colţuri diferite ca la un meci de box. Eu am eşuat în căsnicie, bine involuntar, şi recunosc puterea ei din ambele tabere, nu dau sfaturi, ar fi imposibil, nu poţi interveni între doi oameni ca o instanţă care se bazează doar pe hârtii, pe declaraţii exagerate,  în toate tribunalele vieţii adevărul este cunoscut doar de beligeranţi de cei implicaţi direct, a îl descoase este un adevăr pe jumătate, cei doi au trăit împreună, au plâns, au zâmbit , si sau iubit la un moment dat sincer. Căsnicia este ca un film vechi care nu are sonor în primele faze, este o mimică, de atât este nevoie, iar totul este frumos. Apare sonorul iar dialogul trebuie să fie inteligent, secătuind sentimentele, dându-le o valoare „te iubesc” , şi automat se pune o distanţă, se indică un reper, se dezvoltă uneori prea mult un fapt realmente static. „Te iubesc”  ar trebui să fie simplul şi curat. Trenul căsniciei este cel mai tranzitat tren, cu el rareori se ajunge la destinaţia dorită, se renunţă pe parcurs, se coboară chiar trăgând şi semnalul de alarmă într-un gest nebun şi poate disperat. De foarte multe ori se renunţă din laşitate, din dorinţa absurdă de al discredita pe celălalt, uitându-se că totul se împarte la doi chiar şi eşecul, nu poate exista doar vina unuia. Eu personal cred că timpul dezbină, el are o forţă impresionantă ignorată de foarte multe ori, şi nu din neştiinţă sau prostie, pentru că îl trăim intens în „carpe diem” ,de parcă două, trei zile de avans ar nărui o întreagă civilizaţie. Timpul arată şi diferenţele, dezvăluie defectele, le amplifică şi tot el ne dă jos măştile devenim transparenţi,. Socul este puternic, neînţeles şi distructiv, evaluezi persoana care îţi este alături cu o rudă, ea nu mai are taine şi într-un fel îţi este o proprietate. Timpul te şi ajută, dacă el dezbină tot el poate vindeca, dar trebuie să ai răbdare, că să clădeşti ceva durabil ai nevoie de timp, îţi este necesar nu pentru a condamna,care este primul impuls , ci să poţi privi întregul din care şi tu faci parte. Intotdeauna se priveşte doar dintr-un singur unghi, nu se priveşte în cerc, se omit cu nonşalanţă momentele când ruptura sa produs şi se trece prea repede la acuze. Nu putem fi creştini decât în plan teoretic, nu e de mirare, clerul te pune să repeţi diferite rugi şi ritualuri, divinul ştie ca noi avem nevoie de timp pentru a ne regăsi începuturile. Timpul vindecă şi repară tot ce se strică, dar trebuie să ai răbdare, acest lucrul este imposibil în secolul vitezei. Trăim o dramă a timpului,acuzăm foarte uşor, „cu tine îmi ratai viaţa, cu tine nu mai sunt Eu şi mai grav, nici nu trebuia să ne căsătorim” ,cuvinte ca biciul, de parcă iubirea la capăt îţi va oferi un trofeu, un medalion şi o diplomă. Dacă ai fost un ratat, acest drept îţi este refuzat, că iubirea îţi va spune cine eşti tu, intrând în ea fără o identitate. Căsnicia, este iubire, prima minune a fost la o nuntă, căsnicia se spune că este o taină, nu cred acest lucrul. Căsătoria este – Familia- iar familia nu eşti Tu,sunt şi copii tăi, acest lucrul se uită des, iar părinţi sunt vinovaţi de război, victimele nu vor fi ei, ci copii, şi cine moare, iar este simplul - Familia. „Orice tineri care se căsătoresc, el şi ea, ar trebui să intre în căsătorie cu credinţa că din toată omenirea numai urmaşi lor sunt destinaţi să ducă mai departe viaţa pe pământ” - spunea Lucian Blaga. S-a făcut seară,t rebuie să apară fata-crin cu buze-păsări, am o poftă nebună de un dans în apusul minunat de frumos, să îi simt iar parfumul care pe mine mă îmbată şi mă ajută să aştept oricât.  Căsnicia este un dans, paşi se învaţă pe parcurs, se dezvoltă în timp şi devine mult mai frumos prin anticipare partenerului, este un dans de piruete, de respingeri, de regăsiri, căsnicia este o trăire de dansator, iar partiturile sunt diverse şi îmbătătoare la fel ca mirosul crinului. Fata-crin a coborât este îmbrăcată în alb, cu flori galbene în păr, este o minune. Dansul nebun a început pe un peron vechi de gară, un vals , al fetei-alb şi al nebunului desculţ, totul este o piruetă, totul se învârte aşa de perfect că din gară nu a mai rămas nimic, decât o piruetă albă cu flori galbene în păr şi eu am dispărut în acest dans pentru prima oară, gara este o piruetă şi un parfum de crin.

În lipsă

Mai este de făcut, doar un pas,
Timpul sa scurs, fără glas,
Nu mai există, nici un răspuns,
Secundele mirate sau dus.

Florile au plecat înspre primăvară,
Tu îmi zâmbeşti, parcă prima oară,
Iarna pe trup şi în gânduri,
Mă ninge în vis cu săruturi.

Cineva scrie despre tăceri,
Lipsa ta este ziua de ieri,
Duminici care sau pocăit,
Ziua de luni abia a venit.

Îţi spun te iubesc, faptul concret,
Te privesc cu mirări parcă şi cu regret,
Lipsa ta este timpul ce doare,
Te privesc, te deschizi ca o floare.

Iubirea noastră, duminică tristă,
Mirosul de crin încă persistă,
Iarna pe trupul tău se dezvoltă,
Eu te iubesc cu un gest de revoltă.

Tu eşti înaltă, mă ocroteşti,
Mă simt micul prinţ, crescut din poveşti,
Îţi fac un desen să pot explica,
Ce mult te iubesc, chiar şi în lipsa ta.

Tu erai în mine de la început,
Regăsirea noastră, două trupuri de lut,
Ce se căutau cu dor şi speranţă,
Te iubesc, se făcut dimineaţă