. Gara sigur mă iubeşte ignorându-mi prezenţa cu o detaşare de
veche curtezană, care din obişnuinţă îşi lasă uşile deschise tuturor, dar se
dezvăluie total numai celor care o iubesc şi nu o privesc ca pe o plăcere
tranzitorie. Aşteptând un tren, ca toţi rătăciţii vieţii, gara te simte, îţi
citeşte dorinţele, visele ca pe nişte poezii scrise într-un oracol vechi din
liceu, scrise prin timp, când inocenţa încă mai strălucea şi mai avea puterea
de a nu minţi, curată, amestecată cu plăcerea doar de a fi, şi nimic mai mult.
Cât de fals ne mai regăsim în copii de odinioară, întrebându-ne uimiţi cine a
scris acele simţiri şchioape şi imaculate, nu le poţi contesta pe deplin, nu le
poţi renega total, doar să le închizi iar intre coperţi printr-un gest care seamănă
cu un urlet. Ţipătul disperării, te atinge prin cruzimea lui în suflet, acolo
unde el se transformă în muzica ce ne caracterizează într-un fel pe fiecare, pe
care o poţi scrie şi surd fiind , ea fiind în tine,rezonând pragmatic,împotriva
destinului tău, şi te rezumă ca întreg
printr-o singură gamă prinsă de câteva note rupte parca din divinul care cântă
prin ansamblul liturghia fiinţei umane. Aşteptarea nu mă doare, eu care nu sper
în nimic, nu pentru că am fost dezamăgit, Dacă amăgirea este un şarpe care ne
roade in interior, dezamăgirea este o pasăre rară şi fără o vină directă, vine
asupra noastră, ea doar ne atinge în zborul ei dement din extremă în extremă.
Aşa sunt, aşa m-am născut, ca o ultimă notă în marea simfonie a vieţii. Peste
fiecare vis al meu cade cortina, dirijorul părăseşte scena, publicul mai
aplaudă sfârşitul odei din care şi el a făcut parte, ca auditoriu,
recunoscându-se in diferitele game, în mulţimea de note, sau poate în fiecare
ţipăt de vioară care închide o partitură. A
aştepta pentru mine este vital, orice tren aş alege eu rămân aceeaşi
notă de final, acelaşi dezastru născut din somnul zeilor la căderea Olimpului,
un Prometeu înlănţuit pe muntele Elbrus, sfâşiat de vultur, privind la oameni
care acum au puterea să aleagă ce note sunt şi ce foc lăuntric îi va arde.
Elbrus sa prăbuşit şi el, doar relele Pandorei mai zboară prin lume, trenul lor
este condus de Epimeteu, titanul surd, care nu a ascultat de nimic, cu inima
lovită de săgeata lui Cupidon,căzut în vraja Pandorei, incapabil să mai
rezoneze la întreg, si a deschis cutia cu blesteme, dacă fratele lui ne dăduse
focul, Epitemeu ne dat mult mai multe, el a fost mai darnic prin inconştienta
lui , minciuna, ura, mânia, invidia, necazul, foamea şi setea, durerea,
suferinţa şi moartea au căzut pe pământ ca o ploaie, ceva spăla omenirea de toate păcatele viitoare .Epitemeu, a
distrus involuntar Olimpul, nu focul era problema, relele puse chiar de Zeus în
cutia Pandorei, ele ne-au făcut egali zeilor, ne-au dat şi puterea de a lupta
cu arme egale, în cutie a rămas închisă doar speranţa, pe ea o mai aşteptăm să
cadă prin ploaie, fără speranţă aşteptarea este un chin,f ără albastrul
speranţei pictura nu ar fi întreagă, iar orice cântec nu ar mai avea un final
suprem aşa ca lumina soarelui în apus. Aştept in gară ,aştept speranţa, ea este
cea mai iubită captivă a timpului. Orice aşteptare se bazează furibund pe ea
,”Speranţa moare ultima” se spune dezinvolt şi parcă cu bucurie, la fel ca
descoperirea focului, dar speranţa nici nu sa născut, ea nu poată să moară ,ea
este tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ea este închisă în cutia
Pandorei,a şa spune legenda şi eu o cred, aştept an de an, an după an ,cu toate
relele puse în mine de zei, că poate cineva va reuşi să deschidă iar cutia, un
alt Epimeteu nebun din amor va reuşi să dea lumii ultima mântuire, speranţa
cerului din noi. A mai trecut un an, se fac bilanţuri, privesc inert la această
contabilitate de parcă fiinţa mea ar fi o instituţie, ce realizări să am şi
unde îi găsesc standardele, ce eşaloane pot să îmi indice eşecul, să îmi indice
că sunt un ratat al speranţei, ultimul pasager spre nimic. „Aşteaptă oricât,
aşteaptă orice”- spunea Paler, el, ultimul pasager al destinului, care în
ultimul interviu, cred, afirma cu jumătate de glas, -Eu nu mai sunt disperat,-
el atunci simţise ce formă are disperarea, ea nefiind altceva decât în adâncul
ei o altă formă de speranţă, bătrânul iubit de mine atât de mult, simţise lipsa
speranţei, devenise o notă finală a mari tragedii grecesti pe care o iubise cu
disperare şi poate cu o ultimă lacrimă el a descris-o minunat .Eu nu pot să
disper pentru că nu am nicio speranţă, aş spune eu, parafrazând pe ultimul
Epitemeu, rugându-mă ca glasul lui, încet prin timp să se transforme în Ţipăt
şi Paler să fie sămânţa care va răsări din umanul colectiv făcut la începuturi
din pământ, nu sperând, doar rugându-mă aş avea izbândă. Dacă ar fi să fac un
bilanţ sau aş încerca să îi dau o valoare, sigur acesta ar fi cât de mult am
realizat că îl iubesc pe Paler, dar ce realizare este aceasta şi cât adevăr ar
releva în aşteptarea nimicului, iar Bătrânul iubit a plecat dincolo de cer,
dincolo de speranţă, în Olimpul lui iubit cu o naivitate de copil, fermecat şi
blestemat de zei la luciditate. Anul ce vine îl dedic lui total, nu ca simbol
şi ca respiraţie, noi suntem ca un cântec, nu crede-ţi? un cântec se
cântă,întotdeauna de la început spre sfârşit, eu am să încerc, Domnule Paler,
să vă cânt de la final, nu ca o răzvrătire indolentă şi poate că un cântec, cântat
de la final va schimba involuntar muzicalitatea melodiei, nu sper, dar merită
să încerc, oricum eu sunt o sală de aşteptare. Aşteptarea este rădăcina tuturor
durerilor de inimă, spunea Shakespeare, o, bătrâne dramaturg în aşteptare nu ai
inimă la fel ca în iubire, ai numai suflet şi ca mine, poate, peste toate, un
miros sublim de floarea crinului. A venit seara, fata-crin cu buze-păsări nu va
veni astăzi, este final de an, trenul ei nu circulă de sărbători, aş putea
trece insensibil, prins în caruselul matematicii anului, să o trec la
realizări, dar aş face iar o greşeală, cum anul este plin de greşeli practic nu
mai am loc,i ar greşelile mele ar mirosi a crin şi nu vreau acest lucrul, sunt
păcatele mele nu le pot binecuvânta cu o floare. Pe Fata-crin cu buze-păsări o
pot trece la minuni, acolo sacul este gol şi ea ar prinde o valoare reală în
interiorul meu ca om, ea îmi luminează sufletul la fel ca o speranţă, ea îmi
ridică teama si tot ea, sigur ca îmi va stăpâni dragonul meu de foc, demenţa
mea socială, spaima mea că totul este inutil şi că visele mor uitate în cutii
poştale. Ea vine din timp, cade peste mine ca o ploaie de flori, o privesc
mereu cu uimire, cum îşi schimbă forma, expresia, faţa ei devine o lumină şi eu
cad strivit de puritatea ei, nu vreau salvare nu cer nici milă , printre flori
aşteptarea este mai suportabilă acum când sunt atât de singur, iar apusul este
şi el atât de aproape. Dacă eu sunt o notă finală, fata-crin este o notă de
început, cântecul nostru ar fi, Anonimo Veneziano, în viaţa fără speranţă, trăim anonimi, trăim stingheri, ne mai
recunoaştem doar ca sunete atunci când sufletul ne cântă şi ne încântă clipele
care trec grăbite, uneori dureros de lungi, dar viaţa este un cântec, dirijor
este iubirea, peste tot nimicul umbrelor ce suntem, iubirea ne este ultima
speranţă. Nici zborul nu mai este zbor, nici dorul nu mai este dor, dacă în
marea simfonie a vieţi, umbrele noastre nu se fac sunete, iar noi nu devenim un
cântec. Nu o iubesc pe fata-crin cu buze-păsări, o cânt, ea este în mine nota
mea de început, notă timidă şi parcă din alt timp, din altă lume, Aceeaşi
poveste, o iubire imposibilă, iar în lumea fără speranţă, undeva pe o planetă
albastră. Eu încă aştept destinul meu, pe al ei şi poate şi pe al vostru,
poveste continuă, eu plec mai departe sfidând inerţia, la piept cu o floare de
crin, vă urez la toţi,”Ani mulţi şi bogaţi în simţire!”,,,,,La revedere
prieteni,,ne vedem la anul.
Trup de lemn
Copacii desfrunziţi de iarnă, stingheri şi aproape trişti,
Te aşteptă iubito în livadă, cu inima să îi asculţi.
Ei te iubesc cum nu mai pomii o fac in goliciunea lor,
Aşa cum taina în iubire, nu este un trecător amor.
Tu fata codrului albastru, tu fata ultimului veac,
Stai sprijinită cu urechea, pe trupul meu ca de copac.
Asculţi cum inima îmi bate, inelele în mine cum pulsează,
Parcă te sărut cu ramuri şi coaja mea prin tine prinde viaţă.
Pădurea toate te admiră, tu, prea frumoasă fată din poveşti,
Cum stai lipită de copac, pierdută, tu cumva în el te contopeşti.
Un freamăt, parcă ne desparte, de lumea ce ne vrea ca foc,
Noi doi iubiţi, pe un pat de frunze şi o colosală lipsă de noroc.
Din rădăcini vom face jurăminte, să răsărim din nou, la fel,
Noi separaţii de natură, vom fi recunoscuţi printr-un inel.
Pădurea toată se va pregăti de nuntă şi iarna va jura solemn,
Că nu a văzut şi nici simţit vreodată iubirea, într-un trup de lemn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu