Omul ce se îmbracă în negru.
Cine era cel curat?
Omul-miel,,,,, crucificat.
Sunt oameni,care nu se recunosc,nici când se privesc în oglindă,eu sunt un nefericit,mereu mă găsesc acolo unde ar trebui să fiu,adică în mine,nu este narcisism,nu sunt un etalon al frumuseţi şi clar nu s-ar vinde o revistă cu mine decât dacă aş fi amantul Andreei Esca, şi atunci în tiraj scăzut.Mă întreb uneori,că eu trăiesc,prima dată,aşa îmi explic fascinaţia vieţi asupra mea,mulţi,dintre cei ce nu se recunosc,se simt captivi,într-un trup care le pare străin,aşa a crescut mitul reîncarnări,omul se simţea inferior,mai slab ,a trebuit,să aducă o legendă veche,să o instaleze confortabil în el şi gata,avea şi un ID.Nu ar fi o problemă asta,dar în mentalul colectiv,sa născut,invariabil pustiul vieţilor ce vor veni,mă fascinează,oamenii inteligenţi,dar absurzi,de un absurd,incalificabil,să faci rău altuia da se poate accepta,suntem creştini,mereu aruncăm cu pietre ,dar să arunci în tine este absurd.Aruncăm cu piatra în prostituate,cerşetori,hoţi,mincinoşi,etc,lista e lungă,iar viaţa mea scurtă să le enumăr,îmi sună,totul ca o mare ipocrizie perisabilă,în faţa actului,casant,aruncarea pietrei,aşa foarte uşor,cu o ţintă născută din lipsa totală dar totală de judecată.Asta este creată de principiile eronate,a faptului că tu eşti un reîncarnat,orice individ de acest fel,sigur se crede altcineva îşi permite orice,el a mai trăit,el ştie,în următoarea viaţă,va fi rege iar, privesc regnul animal,nu în profund,că poate găsesc între papagal şi mine o similaritate deja am una cu maimuţa,priviţi cu atenţie,animalele sunt directe,ies la luptă,atunci când sunt între ele,aceeaşi specie,noi nu,noi chiar ne facem rău,nouă însăşi,ce declin ciudat,nu mă mir ca eu am rămas tot un animal,un barbar şi urăsc civilizaţi absurdă.Nu mai ştim,să ascultăm ,până la capăt pe cineva,nu mai ştim să privim,rar ne mai uităm în ochii oamenilor,deformare mentalului ,care are o bază imensă de cultură,este înfiorătoare,o societate merge prost,atunci când,minţile superioare sunt prea pline de EGO,nu politica,ea este născută din această clasă,aşa zisă superioară,dar ea ar trebui să fie talpa,fundamentul oricărui edificiu creat de Om.Mă recunosc mereu în oglindă,nu aş putea să fug din mine,dar să mai aduc pe altul în chirie,sigur aş fi vrut să trăiesc în altă epocă,dar tot eu,aşa cum sunt,este o atracţie aparent firească şi o recunoaştere a tuturor eşecurilor mele în societatea actuală,dar sunt un ratat prin excelenţă,dacă am ratat şi secolul naşterii,devin credibil şi în ochii mei.Călătoria vieţii,este o expediţie întreagă,varietatea peisajelor este indubitabilă şi uneori fatală,dacă nu eşti atent,peisajul te va strivi şi interior vei fi dominat doar de culmi,sau poate de văi,important ca tu să domini peisajul,să îi dai valoare,nu să îl descrii ca fiind ceva exterior şi că tu eşti o parte importantă din el,cine ar admira viaţa dacă nu ar mai fii oameni.Viaţa este ca o Ţară necunoscută,iar tu îţi croieşti singur drumul,visele tale îţi sunt asfaltul născut sub fiecare pas.Călătoria nu are taine prea mari,doar să nu greşeşti şi să intri atras firesc de frumuseţea lui,pe un drum gata făcut,construit de altul,atunci,visele tale dispar,iar tu gol,calci visele altuia în picioare,fiecare drum,are esenţa lui,unul poate fi grandios,altul plin de praf romantic aşa cum este al meu,vital este să ştii să priveşti mereu înainte să anticipezi relieful,să nu rămâi blocat la următorul pas.Vei întâlni nenumărate răspântii, care sunt fireşti,oamenii se tot intersectează,îşi împrumută vise,fac schimb de idei,rar acestea vor fi şi sincere,dar intrăm deja într-o ţară pe care o cunoaştem,este bine a şti,să şi cântăreşti instinctiv,cam tot ce străluceşte este sigur o amăgire,un vis creat deja sau o ideie pusă în practică şi te trezeşti că inventezi iar becul,acum când ledurile sunt în avalanşă,instinctul te va ajuta,dacă eşti un barbar,adică eşti pe drumul tău,nu pe altul,instinctul îţi va ascuţii percepţia şi te vei putea apăra de măştile trucate,de piesele din carton.Mă recunosc mereu în oglindă,nu pot scăpa de mine,îmi şi anticipez în avans,pasul tâmpit spre final,nu mai peisajul sa modificat,de parcă la mijlocul vieţi mele a răsărit un curcubeu,ca o trecere, un arc de crini la o nuntă astrală,sunt peisaje pe care le uita-i,sunt peisaje,pe care le revăd des,acest peisaj mă va urmări toată viaţa,am fost strivit,nu mai pot domina,poate am şi obosit,poate îl aşteptam cumva inconştient,clar este,că buzele-păsări.fetele-crini,dealul şi satul crescut din poveşti,mă va urmări spre final,cineva sus acolo mă iubeşte,cum mă cunosc nu cred că meritam eu toate acestea,sau ar fi trebuit să merg şi eu pe un drum gata făcut,dar încurcate sunt căile Domnului,iar noi după chipul şi asemănarea, Sa.Acum plec,mai departe prin poveşti,vă spun la revedere,unei fiinţe dragi,nu am apucat să îi spun şi.de atunci ,de teamă,îmi iau la revedere şi de la mine,că poate mă pierd.La revedere prieteni!!!
Plângeau codri-n urma ta, după dorul lor de frunză,
Cerul tot se tânguia,c-a pierdut din el o muză.
Iarna vine,pe cărare, pregătită de îngheţ,
Lacrimile sunt doar fulgii ostenitului drumeţ.
Ai plecat cu toamna toată,prea grăbită şi prea trist,
Ai lăsat rugină în urma-ţi şi în faptul că exist.
Ai luat florile cu tine şi aromele din crini,
Ai lăsat în urmă vântul şi pe drumuri mărăcini.
Stă gătită iarna-n drum şi ne cere de pomană,
Din căldura noastră parcă, vrea să-şi facă o icoană.
Un poet,cel iubea codrii, a rămas fără putere,
Peste tot dezastru ăsta,nu îşi luă, La revedere,,,,,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu