Poveste de iarnă,,,,Tablou,,,,De Dragoste,,,,,

                     

                 Ningea încet, aproape stingher, luminile oraşului erau o sărbătoare, pe stradă se auzeau râsetele copiilor strânşi în cete, glasurile lor spărgeau noaptea de iarnă şi aduceau parcă o căldură, o bucurie interioară bătrânului care se plimba cu paşi lui grei prin zăpada gândurilor sale. Era vremea colindelor, casele erau pline de lumina , aveau  ferestrele deschise, mirosul masei de crăciun plutea în aer pintre fulgi, era un miros îmbătător. Unele gospodine cântau timid câteva cântece de sărbătoare în amintirea copilăriei lor şi poate că asa sfinţeau dezinvolt bucatele ce vor strânge la masă familia. Singurătatea îl apăsa în această perioadă a anului ,nu îi părea rău de nimic, avusese o viaţă frumoasă, împlinită, o soţie cu trupul ca un crin. Mereu,  zăpada atât de albă a sărbătorilor îi aducea aminte de trupul ei, plimbările prin zăpadă erau ca un ultim dans prin fiinţa ei pură , ar fi vrut să meargă desculţ, atât de mult o iubise, atât de mult mai vroia să îi simtă încă odată albul trupului ei strălucitor şi îmbătător, plin de mireasma lui de crin. Copii era departe, îl sunaseră, ştia că nu pot venii, viaţa îi separase, lucrau peste Atlantic în ţara făgăduinţei apuse, dar le era bine, veniseră în vară şi el se bucurase prin prezenţa nepoţilor, de realizările lor. Nepotul cel mic îi semăna leit poleit în toate şi cel mai mult îi plăcea privirea lor, glasurile cu care îl strigau – Bunule - , era o bucurie de ne egalat, se simţea cumva dator vieţi pentru această imensă bucurie de a fi bunic la doi îngeri. Plimbarea lui prin zăpada căzută în cursul zilei era ca un omagiu adus Crăciunului, îl înviora cu  totul din amintea de fericire a zilelor când Bradul era împodobit cu gutui, cu izul crinului în casă, bucuria copiilor lui aşteptând delicatesele pregătite de Mamă şi aşteptare ritualului de a deschide cadourile, care nu erau aşa multe, nu erau scumpe,. Si mai era dansul părinţilor. In fiecare dimineaţă de Crăciun dansam, învârtindu-ne ameţitor pe muzica unui gramofon vechi şi inconjurati de stelele din ochii copiilor,  care se uitau înnebuniţi de uimire la valsul florilor de crin. Nimic nu era mai frumos. Nimic nu avea o noimă fără acest dar, dansul. Se apropiase de casă, bătrânul se descălţă, ultimi zeci de metri îi parcurgea desculţ, poate din iubire, poate de dor, dar ştia că ritualul nu trebuie oprit, poate va dansa pentru ultima dată valsul florilor de crin. Avea doar o dorinţă în acest dans, dacă el ar fi fost Moş Crăciun ar fi adus fiecărui Om un vis, un dans, iar copiilor câte o gutuie.

Tablou

Iubirea noastră este un tablou
Sufletele noastre, rame
Un tablou pictat de Cezanne
Nu are nimic, deosebit
Un crin şi o carte, pe un scrin
Tu eşti o parte aproape albă
Eu sunt creionat cu tuş
Dragostea fiind prezentă
Ea este o lumină
Nu mai eu sunt o pată
Pusă undeva, lângă un crin
Aşezate toate pe un scrin
Cum din tablou lipseşte, cuvântul
Pictorul sa semnat,
Iubirea.

De Dragoste

Am vrut să scriu despre dragoste.
Ce culoare are;
Ce miros,
Cât este de frumoasă,
Cum ne face să zburăm.
Dar nu am putut,
Pentru dragoste,
Aveam nevoie de tine.

Nebunie,,,,,

                         Gara uneori pare suspendată, pustie, puţine lucruri îşi schimbă traseul.Această fixaţie mă apasă şi mă ajută de a aştepta în continuare nimicul. Pare o nebunie şi este o renunţare apropiată nebunilor, care renunţă, cedează mental la real şi îşi fac o fixaţie din trăirea visului lor interior. Nebunul nu este omul care şi-a pierdut raţiunea, nebunul este cel care a pierdut totul, în afara raţiuni, spune Wilson Mizner. Eu care nu cred în raţiune, pentru că raţională a fost şi Hiroşima la timpul ei, tabăra adversă aşa a crezut că este raţional să omori în câteva secunde sute de mii de oameni. Raţiunea mereu ma speriat, ea se bazează pe nebunie sau nebunia pe ea? Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucrul, aşteptând să ai aceleaşi rezultate, spunea Einstein, aşa şi raţiunea invocată ca suprem este doar ascunderea nebuniei noastre, raţiunea pusă chiar şi în existenţialism, rezultatul va fi acelaşi efemer destin incapabil să schimbe raţional o societate. Gara mă ţine legat, arestat în propria mea viaţă, salvează-mă iubito, îmi sunt ochii plini de ceaţă. Cine să te salveze când aşteptare îţi este mireasă si mireasmă de crin? Ajutorul vine întotdeauna de unde nu te aştepţi, sau nu sperai, un sprijin ne gândit, gara este o fascinaţie, este un tărâm de poveşti, ea atrage ca un magnet fmoşii nebuni, cei care nu mai au speranţe decât în ochii , cei care au cedat cu un curaj uluitor în faţa destinului, lor nu le mai pasă. Eu am înfiat un nebun, Mitică, îmi era milă de el în prima fază, era un fost inginer lucrase prin primărie, căzuse într-o depresie, era scos la pensie cu o simplă ştampilă de nebun, îl părăsise nevasta, era batjocorit de toţi, abandonat de fraţi, eu îi deschisăi uşa, casa mea era şi a lui, venea când vroia, mânca se spăla, avea un cămin. Mitică ma ajutat mult, discuţiile cu el îmi făcea aşteptarea mai uşoară, repeta mereu,-Şiş am iubit mult, dar nu am fost înţeles-, acest adevăr nebun, că totul este o mare neînţelegere, o lipsă de rezonanţă, ma impresionat, depresia lui era născută din o mare iubire şi nu pentru nevastă, a oamenilor în general, îşi recunoştea mereu greşelile, îşi trăia culpele cu patos,dar tot se întreba, -Şiş,dacă nu le fac nimic,ei ce au cu mine?-, mă feream să îi răspund, eram nevoit să pun etichete, - pentru că ei sunt nebuni-, ar fi sunat răspunsul. Privit de departe, Mitică seamănă cu un om beat, deşi nu bea, merge clătinat, gesticulează, vorbeşte la telefon, deşi nu îi funcţionează ,scoate din diplomat acte pe care cu un pix se face că notează ceva, aproape întotdeauna are flori în mână. Chipul lui se schimbă mereu în funcţie de dialogul interior şi merge sute de kilometri, este un maratonist prin iubire, vorba lui, -Şiş,iubirea este floare roşie pe gură, am iubit, mai dau o tură- , pleacă, vine, el îmi este singurul prieten care nu îmi cere nimic niciodată, dar eu îi ofer totdeauna tot ce am. Mitică îmi aduce aminte de Diogene, numai că Mitică nu se plimbă cu nici un felinar în mână, el are tot timpul flori, nu vrea să fie nici ironic dar nici nebun, aşa este el un suflet curat. Nebunia este introducerea speranţei în logică, declara Cioran, aşa şi Mitică, fost inginer electronist, avea în ochii încă speranţele puse în ordine matematică, discuţiile cu el aveau mereu o logică sinceră şi toate îmi erau adevăruri. Sunt un nebun în sala de aşteptare, nebunia mea este tot iubirea, aştept ca destinul să îmi facă un semn sau să îmi aplice o ştampilă, dar merită, pot trăi orice nebunie cu inima şi să ating orice nebunie cu un vis. Îmi este dor de fata-crin cu buzele-păsări. Este seară, trebuie să sosească. Astăzi o iubesc ca un nebun şi ea ştie, îi spun mereu -te iubesc- în fiecare dimineaţă, ea doar mă priveşte cu ochii ei mici şi atât de frumoşi, mă sărută cu buzele-păsări şi eu devin un zbor nebun al păsări Phoenix. Nu mi-a spus încă te iubesc, nici nu ar avea rost, mirosul ei îmi şopteşte mereu acest lucrul, trupul ei uimitor de alb nu mă orbeşte mă lasă să îl descopăr necontenit şi fără mirare. Îmi este dor de ea şi de apus, iubesc acum toate apusurile, sunt momentele când mă despart de ea şi nu mă doare, ea, fata-femeie cu trupul de floare. Nebunia Iubiri este cea mai mare binecuvântare a Cerului, spune Platon, te salut bătrâne din gara destinului meu, nebunia mea este un apus pe un cer albastru petrol. Acum plec mai departe prin visul meu, iubirea mea, nebunia mea,,,,,,vă salut prieteni,,cu nebunie,,,,La revedere,,,prieteni!!,,,

Nebunie,,,

Declaraţi-mă nebun, aruncaţi-mă în lună,
Eu am să iubesc un crin, cu o poftă tot nebună,
Am să să iubesc păsările din înaltul cerului,
Chipul schimbător al fetei curcubeului.

Am să mă mai nasc odată, chiar dacă voi nu mă mai vreţi,
Am să fiu nebun de viaţă, urăsc poziţia de drepţi,
Am să aştept fără teamă, noaptea crudă de amor,
Când din cer va coborî, fata cu trupul alb şi rupt din nor.

Am curajul să declar că iubesc ca un nebun,
Dacă florile îmi par toate cu al crinului parfum,
Îmi recunosc orice vină, ce stă în inima mea,
Declaraţi-mă nebun, dacă eu iubesc o stea.

Lacrima Inocentei

Un copil a desenat pe nisip o inimă

Greşeala lui.

Inima a fost ştearsă de valurile vieţi

Dar într-o zi, prin timp, un bătrân

A recreat desenul,

Aceiaşi inimă, pe acelaşi nisip.

Valurile vieţi nu au mai putut şterge

Inima omului, ce îngenunchease ca în rugă

O lacrimă oprise  o Mare dezlănţuită

Să şteargă, ce nu mai putea fi şters.

O lacrimă, doar atât, o lacrimă curată.

Era lacrima Inocenţei.

Inocenta,,,,

                  
                           Călătoria continuă, peisajul miroase a crin, gara este de un albastru petrol, culoarea visului meu. Visele mele toate au ca izvor copilăria mea, inocenţa, uliţelor prăfuite, acolo unde vacanţele îmi erau dragi şi necesare, Crescusem la bunici, blândeţea lor şi acum mă ocroteşte, fiindu-mi sevă aşteptări nimicului din noi. Inocenţa crudă, nuditate a sentimentelor, crezul infantil că nimic rău nu există pe lume, totul este un frumos rai, încă fecund, încă fără păcat, ce-l mai păstrez în mine ca pe o icoană. Astfel gara, care este mereu aceeaşi mă uimeşte la fel ca în prima zi. Sunt un observator, rar intervin prin iţele destinului, privesc şi caut răspunsuri în masa de oameni care o tranzitează, unii fericiţi precum fata-crin, unii albaştri, aşa ca mine, caut la nesfârşit un răspuns pe chipul oamenilor, sperând să mă leg prin laşitate de un destin. Pasagerii sunt o derută, vin pregătiţi pentru călătorie, rar îşi exprimă vizual pe chip sentimentele, dar eu trec cu o uşurinţă nativă de chipul lor şi ajung mereu la suflet, acolo unde oamenii nu mai au măşti. Rar, foarte rar mai găsesc inocenţa pe faţa adulţilor, bătrânii o regăsesc spre final, de parcă ar încerca cineva să ne spună că noi trăim în cerc, venim şi plecăm mereu, printr-un singur punct. Dar undeva ne pierdem, undeva inocenţa ne părăseşte, aşa ca o iubită pretenţioasă, fiinţa noastră este cuprinsă de balastul călătoriei ce ne aşteaptă. La peronul numărul unul, adolescenţa. Adolescenţa este o explozie, tot organismul înfloreşte, primăvara sufletului este răvăşită de brusca revigorare a unui organism în expansiune, căutarea unei personalităţi, aşezarea unor tipare care se mulează oricărui individ, astupă raiul interior prin falsa ei frumuseţe, nu este condamnabil, noi suntem un păcat. Andreea Trifu spune că inocenţa vine din ruperea recentă a fiinţei din inima creatorului, un lucrul greşit, niciodată noi nu suntem rupţi de divin, ar fi imposibil, iar inocenţa ar fi un iad. Inocenţa este tributul pe care îl plătim destinului, care se formează în adolescenţă, invariabil, înflorirea noastră creează acest viciu, de a fi Om, nu de a rămâne copil. Lăsa-ţi copii să vină la mine, o cerere grea, dar nu imposibilă. Iar revin la bătrânii mei, simt în ei acest îndemn organic, fiinţa lor spre final îşi regăseşte matca începutului, zorii zilei de început, iar ochii lor îmi aduc aminte de bunica, au tot timpul o umiditate şi o lumină caldă în ei. Acum când bunica nu mai este, simt aproape ca un dement, că acel flux lăcrimat era roua copilăriei ei. Este dimineaţă, gara este un tumult, pasagerii sunt o alergarea matinală, un salut zgomotos între cunoscuţi, se îndreaptă iar spre destinaţii la care eu nu mai sunt atent. Acum, stau pe o bancă şi mă gândesc la bunica, sunt încă un inocent în aşteptare, dar sigur în ochii am lacrimile bunici. Îmi este dor de fata-crin cu buzele-păsări, ea vine spre seară, mereu vine seara, ea îmi este şi apus, astăzi aş fi vrut să o ţin în braţe, să îi simt trupul alb cum mă ocroteşte, m-ar fi iertat că o iubesc în gară, ea ştie că sunt un inocent. Femeia nu-ţi iartă nici o inocenţă, precum viata nici o luciditate, spunea Emil Cioran. Este prima dată când nu îi dau dreptate pesimistului desculţ, el nu avea o fată-crin cu buze-păsări. Astăzi am fost inocent, mă vor ierta, sper, iubiţii mei prieteni. Acum plec, lăcrimând, spre altă poveste, spre alt destin,,,,,La revedere prieteni!!!

Destin,,,,şi aşteptare

           
                     Călătoria continuă, aparent staţionară, aparent închis în gara marilor speranţe. Destinul are un plan, mereu el este împotriva multora, chipul pasagerilor este o carte a destinului, privirile lor febrile în precipitarea călătoriei păstrează parcă un iz de eşec, de umbre ale trecutului,  încă viu, regretul că vor urca în acest tren, care în acest moment îi aşteaptă pregătit de plecare, va staţiona doar trei minute, acest tren nu ar fi trenul lor în totalitate ,dar graba celorlalţi pasageri este un impuls pe care îl urmează, măcar nu este singur. Destinul, aparent, să păstrăm tonul, pentru mine personal este construit pe eşecuri, căderile mele, indeciziile, într-un anumit punct al vieţi mele, dacă atunci am fost slab sau poate laş, ele prin timp,îmi deveniră, paradoxal, sprijin. Să te sprijini de nimic, pentru mine înseamnă totul, aşa aşteptarea aceasta nebună ar mai avea o logică şi mai pot admira multitudinea de trenuri. Destinul nu este un joc al hazardului, el la un moment dat îţi va fi toiag, dacă nu, ţie altui călător, destinul ar trebui să fie proiecţia ta în altă persoană, un raport al călătorie tale prin viaţă, nu o cucerire, un atac al redutelor vieţi, care sunt valori perisabile prin timp şi îngenuncherile, abisele, prăpastia fiinţei tale, acolo găseşti mai mult adevăr decât în orice victorie. Destinul fiecărui om are importanţă, este necesar o moştenire lăsată, un reper de urmat, sau nu, depinde dacă drumul lui nu a fost o fundătură, un drum barat de toate principiile şi şabloanele gândiri poate limitate de socialul în care a trăit, poate de închiderea viselor care sunt aripile oricărui destin, fără aripi destinul va fi condiţionat de bocetul ursitoarelor şi tu repeţi stereotipul, asta este viaţa, cedând fără a încerca să zbori măcar odată, să ai curajul nebun de a fi un Icar modern, chiar dacă cazi vei deveni o legendă. Trăiesc în această gară, mereu am avut o spaimă, de a nu mă contopi cu ea, de a nu mă recunoaşte, iar glasul meu ar deveni un megafon ce anuţă la infinit trenuri şi rute, numărătoare vagoanelor începe cu numărul unul de la locomotivă. Această teamă creştea în mine proporţional cu fiul meu, eram dator, mă simţeam dator să îi las un destin, moştenirea mea să îi fie o cunună şi el cumva să fie ocrotit prin timp de suferinţa şi alegerea trenului, îmi era teamă că mă va acuza  că nu îl îndrum, nu îi cumpăr un bilet spre o destinaţie minunată, eu care le cunosc bine, le simt viu originea. Această teamă îmi dispăru prin apariţia ,ei, a fetei-crin cu buzele-păsări. Destinul fetei-crin, este cumva legat de al fiului meu, amândoi au aceeaşi inocenţă. Ea îşi trăia copilăria încă vie, a satului din basme, rătăcea ca un copil prin amorţeala unui peisaj care o domina involuntar, amorţeala cuvintelor opace şi ne aderarea încă solidă la o destinaţie care să o lumineze. Îmi ridică teama cu o singură privire şi un zâmbet ca un zbor, eu doar îi mulţumii că a venit, simplul, doar un mulţumesc, ea a devenit atunci o lumină, ochii ei au renăscut din cenuşa strânsă prin timp, am simţit că este o fericire, cineva o recunoscuse, o privise pentru prima dată în totalitatea ei, o privise întreg, fără piese lipsă, era pentru prima dată, Ea, Fata-crin. Nu mai am teamă, nici de fiul meu, el singur îşi va alege trenul, simt asta, prin fericirea cu care mă priveşte, cu iubirea care o dăruie prin privirile încă inocente şi fără umbre. La fel şi fata-crin cu buzele-păsări, urcându-se în trenul ei spre casă, mă salută cu promisiunea că fericirea ei o va dărui şi altora, necondiţionată de nimic şi fără rezerve, eu să o aştept mereu în gara unde naveta ei face popas. Acum plec, spre altă poveste, spre alt destin, am să o aştept, destinul meu este o sală de aşteptare, dar nu mai am teamă, dar nici curajul să mă urc într-un tren, rămân un călător desculţ, fără o destinaţie precisă,,,La Revedere,,,Prieteni!!!!

Ce destin,ce aşteptare,viaţa pe un peron de tren,
Să îţi cânte vise în plete,tu să aplauzi la refren.
Trenurile spre dezastre,trenuri înspre nicăieri,
Tu să stai uimit de toate,aşteptând ziua de ieri.

Doar trecutul să te lege şi regretele,de drumuri,
Ce prin timp şi peste vreme,au rămas din ele fumuri.
Care te orbesc cu teama şi griul,de a nu fi greşit,
Că nu ai putut alege,tu pe toate le-ai iubit.

Să ai sprijin,doar în prăbuşiri albastre şi în tremur,
Să nu ştii,dacă tu eşti,poate pom sau poate mugur.
Speranţele să îţi fie flori,ce răsar în primăvară,
Tu să fii,paradoxal,un peron şi trista gară.

De unde pleacă toate,cine ştie unde ajung,
Dacă zarurile sunt aruncate,eu aştept, în mine curg.
Am să trec apa odată,care duce, la viaţa de apoi,
Am să am la rever,floarea de crin,iar pe ochii,tristele ploi.

Am promis,,,,,

Călătoria continuă,peisajul este neschimbat,eu tot strivit printre crini,rănitul dintre linii.Viaţa pe un peron,toţi oamenii,aşteaptă un tren,au o destinaţie precisă,unii au cumpărat bilete de la agenţie cu o siguranţă de invidiat,eu am avut mereu o spaimă de a alege ceva,de a crede că eu am un loc,undeva în acceleratul 1442,vagonul 5,locul 42 cu o siguranţă pătimaşă,eu am iubit din teamă,mai mult gara,diversitatea pasagerilor,uimitoarele lor bagaje,eu am pierdut şi valizele sau am uitat de ele,înţelegând că am venit gol şi curat,tot aşa îmi va fi şi finalul.Gara este o fascinaţie,este o aglomerare de oamenii şi vise,o forfotă de sentimente imensă,poate Bach,a surprins-o inegalabil,în simfoniile lui.Destinaţiile sunt o alegere personală,mai sunt cazuri,multe din păcate,când suntem dirijaţi spre o Meccă,imaginară,mai este şi Fata Morgana,a însetaţilor de măriri,toate drumurile duc la Roma,nu mă mir că Nero a ars-o din temelii,bietul nebun se opunea istoriei,sunt destinaţii pentru fiecare,fiecare avem o haltă a noastră,dar şi mulţi orbi,în tara unde soarele răsare în fiecare dimineaţă.Privesc pancarta cu trenurile care vin şi pleacă cu o nepăsare,zdrobitoare,lumea este un delir pe o linie ferată,unele trenuri cu destinaţii modeste sunt aproape goale,prin simpatie,în ele eu aş dori să urc,într-un astfel de tren,care este prăfuit,cu geamuri sparte,uşile o vraişte,aceste trenuri mă atrag ca un magnet,puţini ştiu unde merg sau poate nu au fost niciodată pe ruta,trenului pustiu.Trenurile,cu destinaţii cunoscute, crează panică,lumea se îmbulzeşte,ochii copiilor care mai devreme se jucau nepăsători,exprimă un fel de groază,ţinuţi în braţe de părinţi,ei cred că trenul acesta este pasărea de fier şi se consolează doar că la geam,îi va aştepta un film viu,peisajele care se schimbă,înnebunitor de frumos şi copaci care salută cu frunzele lor,vântul păsări de fier,trenurile acestea sunt fascinante şi pentru maturi,care cu o grabă nefirească,uită şi de maniere,de respect,se îmbulzesc ca nu cumva destinaţia să se mute din locaţie şi ei să rămână în gară.Eu privesc toate acestea,sunt un călător desculţ,nu am o destinaţie,mie îmi plac toate în mod egal,plus că am avantajul de a asculta poveştile spuse de pasageri destinului,poveşti uimitoare,fascinante,unele sunt ilare ,altele triste,unele tragice,sunt un călător cu ochii minţii,sufletul îmi este deschis şi înţelege dincolo de poveste,drama fiecărui pasager.Aici în gară am întâlnit şi fata-crini cu buze-păsări,uimitoare aparţie,nimeni nu a observat-o,eu care eram atent şi cu sufletul un peron,ea practic a coborât în mine,nu avea bagaje multe,o geacă gri şi un chip de stea,mi-a zâmbit de parcă mă cunoştea de mult, atunci eu am zburat,înalt,într-o împletire de cântec şi dor,nu avea nici ea o destinaţie precisă,căuta un tren,sigur căuta,privirea ei era o carte de poezie,încă ne citită,făcea naveta,între o copilărie minunată, într-un sat rupt din basme şi o maturitate,care staţiona,bulversată de rutină. Nu puteam să îi dau indicaţii,deşi aş fi vrut,dar urăsc,să trimit oamenii pe o rută care poate fi greşită,am promis doar atât,că am să o aştept mereu în gară,iar dacă trenul descris de ea îl recunosc undeva pe linile delirante ale destinului,am să îi cumpăr bilet,cu final la staţia Crin.Am promis acest lucrul,acum plec mai departe spre altă poveste,vă spun,,La Revedere,,, Prieteni!!!

Am promis

Am promis în viaţa asta, să te ţin odată în braţe,
Să te simt şi să te cânt, când în mine este noapte.
Tu vei fi ca o lumină, venită din fiinţa ta,
Peste noi va cade visul, întrerupt, căzută stea.

Vom continua din teamă, de-a ne pierde într-o zi
Eu te voi iubi, albastru, ca-n desene de copii
Sânii tăi îmi vor fi perna, trupul tău un aşternut
Toată noaptea va fi ziuă, curcubeul un sărut

Legământ îţi fac iubire, te iubesc, parcă mă rog
Parcă unul şi cu unul, se făcură un inorog
Carea alergă prin pădurea, rece şi plină de jad
Eu mă simt un lemn în tine şi în cenuşă mă prefac

Am promis în viaţa asta, multe le-am şi încălcat,
Fără tine sunt o beznă, fără tine un păcat
Care nu are rezonanţă, nici în cer, nici pe pământ
Dacă raiul mă refuză, iadul, mă bate c-a vânt

Am să trec prin valea morţi, nu mai să ajung la tine
Să mă caut, să te caut, chiar şi în viaţa în ruine
Peste tot pustiu ăsta, am să plâng şi o să crească
Floarea mea de crin, mireasă, peste moarte, o crăiasă

Am promis, că te voi ţine doar o noapte la al meu piept
Să nu mai alerg prin lume, prins de gât cu un regret
Spânzurat de soarta crudă, chiar de inima ta
Am promis, că o noapte, tu fecundă, îmi eşti stea

Toate Pânzele Sus,,,,,,prin,,,,,Iubire,,,,,,,

Toate pânzele sus

Muza azi ma inspirat, să vă mulţumesc, mă roagă,
Căci mereu ne admiraţi, fără voi am fi o toacă,
Voi ne ajutaţi în toate, vă chemăm la masa noastră,
Că ospăţul este, darnic, sufletele o fereastră.

Stau deschide către voi, fără teamă şi concepte,
Să vă iubiţi ca noi, chiar dacă aveţi defecte.
Toate sunt la noi în suflet, strânse, parcă cu amar,
Haide-ţi în iubirea noastră, fără teamă de banal.

O corabie vă aşteaptă, către largul infinit,
Haide-ţi, cei ce în lumea asta nu renunţă la iubit.
Doar iubirea ne salvează chiar dacă mai eşuăm,
Haide-ţi toţi, pe Marea Moartă, sigur noi o înviem.

Vântul să ne sufle în vele, însoţii de toţi delfinii,
Să arătăm întregi lumi, că-n iubire nu dor spini,
Sacrificiu, stă în noi, este piatra de încercare,
Haide-ţi să uităm de doi, să ne naştem, Unu,în mare.

Muza ,vă salută cald, vă invită în croazieră,
Vă sărută la intrare, buzele-i sunt o sferă.
Vă aşteptă ca o gazdă, soarele este în apus,
Când urcaţi, să nu uita-ţi, Voi ziceţi... PÂNZELE SUS.

Poemul iubirii

Poemul iubirii, ar fi fără noi, Iubito
Ar fi, despre păsări,
Despre zbor,
Despre căderi,
Lacrimi de taină
De râul interior,
Care ne spală şi sapă în acelaşi timp.
Despre cântecul toamnei,
Despre amurgul unei primăveri,
Beată de mirosuri.
Declinul soarelui, în mare,
Vara când nisipul, este o lavă,
Valurile, ultimile vise ale atlanţilor,
Iubirile lor înghiţite de adâncul,
Oceanului perfid, dar sincer.
Poemul iubiri, nici nu poate fi scris,
El trebuie tatuat,
Pe inima unui prunc,
Încă nu sunt dispus la sacrilegii.
Poemul iubirii ar fi fără noi, Iubito,
Nu am scris nimic de iarnă,
Pentru că te ţin, în braţe,
La piept lângă inima mea,
Tatuată cu tine.

Pat de frunze

Doarmeai, pe un pat de frunze, toamna parcă te învelea,
Copacii, doar siluete, prin alură, pădurea te ocrotea.
Tu, zâmbeai cu zboruri calde, erau aripi de cocori,
Şoldul tău dormea obraznic, era alb şi rupt din nori.

Chipul tău, pe mâna mea, mă încălzea, era o stea,
Ochii tăi, îmi spuneau multe, erau negri, peruzea.
Trupul, era dor de iarbă, de plăceri şi de dorinţe,
Despre primăvara noastră, florile crescute-n fiinţe.

Pat din frunze, pentru muze, învelite în iubire,
Fruntea ta era senină, mă izbeşte în privire.
Sprâncenele două arcuri, trag în mine, ochii vii,
Urechia-ţi flămândă, cântă toamna în simfonii.

Nasul tău, micuţ şi cald simte griul din esenţe,
Dar tu, tot miroşi a crin, cu miresmele lui bete.
Mă adoarme precum vinul, de la masa cea de taină,
Şi mă pierd prin patul tău şi mă pierd, prin cruda toamnă.

Pat de frunze este amorul ce se naşte între noi,
Despărţii de rugină, stau acum prin toamnă goi.
Sa pierdut uimirea toată, undeva în depărtare,
Pudică ea sa retras, dând semne de oboseală.

Au rămas înlânţuite, undeva în urma ei,
Două amintiri de fată şi o pereche de cercei.
Dăruiţi ca acceptare şi acordul, albe-i muze,
Ce fără ruşine, se iubea pe un pat de frunze.

Am descoperit paradoxul ca, daca iubesti pana cand doare, acolo nu exista durere, ci si mai multa dragoste. ''Maica Tereza''

La revedere,,,,Oglinda,,,,,,,,

Ştiam cine e integru,
Omul ce se îmbracă în negru.
Cine era cel curat?
Omul-miel,,,,, crucificat.

Sunt oameni,care nu se recunosc,nici când se privesc în oglindă,eu sunt un nefericit,mereu mă găsesc acolo unde ar trebui să fiu,adică în mine,nu este narcisism,nu sunt un etalon al frumuseţi şi clar nu s-ar vinde o revistă cu mine decât dacă aş fi amantul Andreei Esca, şi atunci în tiraj scăzut.Mă întreb uneori,că eu trăiesc,prima dată,aşa îmi explic fascinaţia vieţi asupra mea,mulţi,dintre cei ce nu se recunosc,se simt captivi,într-un trup care le pare străin,aşa a crescut mitul reîncarnări,omul se simţea inferior,mai slab ,a trebuit,să aducă o legendă veche,să o instaleze confortabil în el şi gata,avea şi un ID.Nu ar fi o problemă asta,dar în mentalul colectiv,sa născut,invariabil pustiul vieţilor ce vor veni,mă fascinează,oamenii inteligenţi,dar absurzi,de un absurd,incalificabil,să faci rău altuia da se poate accepta,suntem creştini,mereu aruncăm cu pietre ,dar să arunci în tine este absurd.Aruncăm cu piatra în prostituate,cerşetori,hoţi,mincinoşi,etc,lista e lungă,iar viaţa mea scurtă să le enumăr,îmi sună,totul ca o mare ipocrizie perisabilă,în faţa actului,casant,aruncarea pietrei,aşa foarte uşor,cu o ţintă născută din lipsa totală dar totală de judecată.Asta este creată de principiile eronate,a faptului că tu eşti un reîncarnat,orice individ de acest fel,sigur se crede altcineva îşi permite orice,el a mai trăit,el ştie,în următoarea viaţă,va fi rege iar, privesc regnul animal,nu în profund,că poate găsesc între papagal şi mine o similaritate deja am una cu maimuţa,priviţi cu atenţie,animalele sunt directe,ies la luptă,atunci când sunt între ele,aceeaşi specie,noi nu,noi chiar ne facem rău,nouă însăşi,ce declin ciudat,nu mă mir ca eu am rămas tot un animal,un barbar şi urăsc civilizaţi absurdă.Nu mai ştim,să ascultăm ,până la capăt pe cineva,nu mai ştim să privim,rar ne mai uităm în ochii oamenilor,deformare mentalului ,care are o bază imensă de cultură,este înfiorătoare,o societate merge prost,atunci când,minţile superioare sunt prea pline de EGO,nu politica,ea este născută din această clasă,aşa zisă superioară,dar ea ar trebui să fie talpa,fundamentul oricărui edificiu creat de Om.Mă recunosc mereu în oglindă,nu aş putea să fug din mine,dar să mai aduc pe altul în chirie,sigur aş fi vrut să trăiesc în altă epocă,dar tot eu,aşa cum sunt,este o atracţie aparent firească şi o recunoaştere a tuturor eşecurilor mele în societatea actuală,dar sunt un ratat prin excelenţă,dacă am ratat şi secolul naşterii,devin credibil şi în ochii mei.Călătoria vieţii,este o expediţie întreagă,varietatea peisajelor este indubitabilă şi uneori fatală,dacă nu eşti atent,peisajul te va strivi şi interior vei fi dominat doar de culmi,sau poate de văi,important ca tu să domini peisajul,să îi dai valoare,nu să îl descrii ca fiind ceva exterior şi că tu eşti o parte importantă din el,cine ar admira viaţa dacă nu ar mai fii oameni.Viaţa este ca o Ţară necunoscută,iar tu îţi croieşti singur drumul,visele tale îţi sunt asfaltul născut sub fiecare pas.Călătoria nu are taine prea mari,doar să nu greşeşti şi să intri atras firesc de frumuseţea lui,pe un drum gata făcut,construit de altul,atunci,visele tale dispar,iar tu gol,calci visele altuia în picioare,fiecare drum,are esenţa lui,unul poate fi grandios,altul plin de praf romantic aşa cum este al meu,vital este să ştii să priveşti mereu înainte să anticipezi relieful,să nu rămâi blocat la următorul pas.Vei întâlni nenumărate răspântii, care sunt fireşti,oamenii se tot intersectează,îşi împrumută vise,fac schimb de idei,rar acestea vor fi şi sincere,dar intrăm deja într-o ţară pe care o cunoaştem,este bine a şti,să şi cântăreşti instinctiv,cam tot ce străluceşte este sigur o amăgire,un vis creat deja sau o ideie pusă în practică şi te trezeşti că inventezi iar becul,acum când ledurile sunt în avalanşă,instinctul te va ajuta,dacă eşti un barbar,adică eşti pe drumul tău,nu pe altul,instinctul îţi va ascuţii percepţia şi te vei putea apăra de măştile trucate,de piesele din carton.Mă recunosc mereu în oglindă,nu pot scăpa de mine,îmi şi anticipez în avans,pasul tâmpit spre final,nu mai peisajul sa modificat,de parcă la mijlocul vieţi mele a răsărit un curcubeu,ca o trecere, un arc de crini la o nuntă astrală,sunt peisaje pe care le uita-i,sunt peisaje,pe care le revăd des,acest peisaj mă va urmări toată viaţa,am fost strivit,nu mai pot domina,poate am şi obosit,poate îl aşteptam cumva inconştient,clar este,că buzele-păsări.fetele-crini,dealul şi satul crescut din poveşti,mă va urmări spre final,cineva sus acolo mă iubeşte,cum mă cunosc nu cred că meritam eu toate acestea,sau ar fi trebuit să merg şi eu pe un drum gata făcut,dar încurcate sunt căile Domnului,iar noi după chipul şi asemănarea, Sa.Acum plec,mai departe prin poveşti,vă spun la revedere,unei fiinţe dragi,nu am apucat să îi spun şi.de atunci ,de teamă,îmi iau la revedere şi de la mine,că poate mă pierd.La revedere prieteni!!!

Plângeau codri-n urma ta, după dorul lor de frunză,
Cerul tot se tânguia,c-a pierdut din el o muză.
Iarna vine,pe cărare, pregătită de îngheţ,
Lacrimile sunt doar fulgii ostenitului drumeţ.

Ai plecat cu toamna toată,prea grăbită şi prea trist,
Ai lăsat rugină în urma-ţi şi în faptul că exist.
Ai luat florile cu tine şi aromele din crini,
Ai lăsat în urmă vântul şi pe drumuri mărăcini.

Stă gătită iarna-n drum şi ne cere de pomană,
Din căldura noastră parcă, vrea să-şi facă o icoană.
Un poet,cel iubea codrii, a rămas fără putere,
Peste tot dezastru ăsta,nu îşi luă, La revedere,,,,,

Îţi jur,,,,,,,,

Îţi jur, cu mâinile spre cer şi mă rog, îngenunchiat,
Niciodată în viaţa asta, n-am minţit, n-am regretat.
Doar aroma buzei tale, mă loveşte în timpane,
Şi din tine şi din ochii, am să îmi fac două icoane.

Şi din sânii tăi, rebeli, turle de Biserică,
Să se vadă peste sate, partea-ţi emisferică.
Şi din inimă un clopot, să tot bată a durere,
Să stea lumea să se mire, de uimire şi plăcere.

Îţi jur, să construiesc un templu, undeva pe dealul tău,
Am să cad, lovit de pietre, să mă pui în el ca zeu.
Tu să fii, sibila mea, să prezici că vin dezastre,
Dacă, în iubire, se tot sting, pe ceru-i astre.

Să prezici apocalipsa, ce se naşte din uitare,
Cum prin timp, se tot usucă şi pământul sub picioare.
Că vor deveni cenuşă, spulberată în vânt aiurea,
Dacă unul şi cu unul, îşi pierdură în ochii iubirea.

Îţi jur, să te ţin la piept o viaţă, să te rog, ca pe o sfântă,
Să mă ierţi, dacă greşesc, dar am visele pe tâmplă.
Să mă mai botezi odată, nu mai în albastru puţ,
Să mă chemi şi să mă strigi, Călătorule Desculţ.

Am să te iubesc o viaţă, chiar dacă îmi eşti opusul,
Dacă eu, în tine văd şi în crini, răsăritul şi apusul.
Am să te reneg,cu teamă, aşa cum înjur doar eu,
Du-te în mine, tu iubito şi rămâi în cordul meu.

Iubirea,,,,,,şi totuşi,,,,,,,,,,,,Iubirea

Buzele tale

Buzele tale,un zbor de porumbel,
Pe inimă, îmi zboară în neştire,
Mă simt,romantic şi rebel,
Şi parcă trăiesc o nemurire.

Ai apărut,când nu mai aveam lupte,
Eşti un război,cerut, de nu ştiu cine,
Corabie de vise şi de gânduri frânte,
Eu tac,când mă privesc în tine.

Buzele tale,sunt păsări de foc
Eu sunt,doar o lumânare,
Mirosim,noi doi,a flori de soc,
Dimineţile ne căutăm,cu disperare.

Ai venit,când toate erau,sparte,
Eu mă declinam,aproape,dus
Mai scos afară din cetate,
De mâna,mai zburat,în sus.

Buzele tale,sunt un tainic,zbor,
Ca Homer, am să îţi,scriu o Eliadă,
Tu mai învăţat,să dor,cu dor,
Cu Seakespeare,am să-ţi scriu o serenadă.

Şi ca final,îţi cedez, steau mea,
Şi am să Fiu cu totul deacord,
Ca pintre stele să fii şi tu stea,
Iar în mine, săgeată înfiptă,în cord.

Împletire

Eşti departe,parte în mine,
Sunt în tine,doar ruine,
Cazi în mine,aduci ploi,
Sunt în tine,amândoi.

Îmi eşti,aer,îmi eşti vânt,
Sunt în tine un cuvânt,
Şi te simt şi te cunosc,
Tu în mine,eşti şi rost,

Îmi eşti,drum,cu unic sens,
Sunt în tine,dor de vers,
Stau cuminte,nu sunt, Eu,
Cad în tine ca plumb,greu.

Îmi eşti, muză,eu sunt zbor,
Fără tine,simt că dor,
Îmi eşti, vis şi o cărare,
Îmi eşti, semn de întrebare.

Suflete împletite

Am intrat în buzele tale şi m-am născut, ca zâmbet,
Am intrat în privirea ta şi am răsărit, a dor,
Am stat pe pieptul tău,eram o singură inimă,
Pe şoldurile, tale,cântam la vioară,
Pe glezna ta,mă născui,un sărut,
Tălpile tale,călcându-mi privirea,au lăsat urme de crini,
Undeva la capătul fiinţei mele,tu erai o mireasmă,
Eu undeva pe sufletul tău,eram un curcubeu,
Răsărit,peste lacrimile tale,vârsate în mine, ca râu,
Toate acesta trebuiau spuse,
La întălnirea a două destine, opuse.

Floare de crin

Eşti frumoasă ca un crin,
Care creşte prin, poveste,
Eşti plăcută ca un vin,
Şi frumoasă ca o veste,
Ce aduce în vise flori,
Şi în suflet cade,rai,
Eşti o lume de fiori,
Şi în mine,floare stai.

Te iubesc,,

Sunt îndrăgostit,
Mă simt,ca vrăjit,
Nu mai am,nici glas,
Sunt fără de pas.
Calc în cerc mereu,
Suflet, minereu,
Mă leagă de tine,
Te simt,dor în mine.
Trupul tău, îmi pare,
Castel, ce mă doare,
Mă doare, un nor,
Te simt, un fior.
Ochi tăi,mă bea,
Lichid,dintr-o stea,
Sânii tăi cuminţi,
Parcă îmi stau pe dinţi.
Ai miros de crin,
Laptele suspin.
Şi mă strângi la piept,
Te respir, regret,
Tu îmi eşti şi, şolduri,
Mă pierd în acorduri.
Ca o partitură,
Tu îmi stai în gură,
Eu sunt doar un cântec,
Mă visez în pântec.
Tu parcă mă naşti,
Tu îmi eşti şi Paşti,
Tu ca înviere,
Îmi stai în vedere.
n cuvinte rostite
Să mă fac cenuşă,
La tine la uşă.
Să îţi fiu,o urmă,
Şi un semn de lună,
Din pământul,ars,
Să îţi stau pe,pas,
Ca în urma ta,
Să stea, fiinţa mea,
Să te ocrotesc,
Ţi-am spus,,,,Te Iubesc.

PS,,,Blog,,pentru muză,,,,,Iubirea, nu se acuză,,,,,,suntem două arte,,,,Tu îmi eşti, o carte,,,

Circul,,,

Sala de aşteptare
Aşteptam, ca toţi nebuni, să primesc, a vieţi soartă
Sufletul, era în respiro, eu visam ,că mor la poartă
Bine lumea mai vorbea, era şi nemulţumită
Unul chiar ne explica, cum la trădat o iubită
O damă vestită bine, care tot ura bărbaţii
Se lipise de un cazan, unde stau încornoraţii
Explica gesticulând, că a lăsat dragostea în urmă
Că mereu după ea alergau, bărbaţii în turmă
A fost dată afar din rând, chiar de ale ei surate
Care întreaga viaţă a lor, sau lăsat şi sărutate
Unul era pesimist, privea totul doar în negru
Ăsta tot vorbea de viaţă, ca de un marş funebru
Îi vândui vreo două vise, praf de stele, să îşi de-a în ochi
Încercai ca om integru, să îl descânt cu un deochi
Dar te pui cu nebunul, era negru în cerul gurii
Iar pe umăr şi în cap, îşi făcuse, corbi cuiburi
Mie personal îmi plăcu o fetişcană, era oacheşă, rebelă
O invitai, timid, la un ceai, la mine în garsonieră
Nu a zis nu, şi am plecat, chiar dacă, rămâneam fără destin
Îmi ajungea pentru o viaţă, trupul ei şi o sticlă de vin.

Circul

Lume, lume, circul a început,
Păsările intră în depresii,
Clownul, râde ca un surdomut,
Ne salută cu primele impresii.

Bufonul, mimează moartea unui vis,
Hohote de râs se sparg, de cer,
Un saltimbanc, cade în râs,
Magicianul, naşte un mister,

Animalele, fac tumbe, sar prin foc,
Pe sârmă, merge ultima speranţă,
Sfidează, sorta şi gramul de noroc,
În viaţa ca un ghem de aţă.

Mimul, dansează, coregrafie tristă,
Acrobatul, la trapez, tot zboară,
Cu lacrimile ascunse în batistă,
Balansul, a început să doară.

A apărut, în fine, vânzătorul de iluzii
Ne dă, la fiecare ce dorim
Tragem în jos, ultime concluzii
Uităm de toate şi zâmbim.

Haide-ţi la circ, spectacol gratuit,
Este chiar viaţa noastră, e un pom,
Veniţi, acum, căci a înflorit,
Ultimul zâmbet, pe chipu-mi, de Bufon.

Un Bufon

Unii aşteaptă, în a lor fiinţă,
Un tramvai numit, dorinţă.
Unii au, suflet pereche,
Ce le cântă în ureche.

Unii au un drum al lor,
Presărat, poate cu dor,
Unii sigur, au şi vise,
Multe sigur, sunt promise.

Unii au, poate şi, şansă,
Unii sigur, nu au casă,
Unii trăiesc în tristeţe,
Unii sunt plini de trandreţe.

Peste toate,peste toţi,
Stau destinele la sorţi,
Peste tot şi peste toate,
Suntem datori,cu o moarte.

Nu contează, cine esti,
Dacă nu crezi în poveşti,
Pintre toate, eşti doar,Om,
Eu sunt şi rămân,Bufon.

Blog / Ceaţa,,,,,Bufonului,,,,,

A-ţi mers vreo dată prin ceaţă?Sentimentele să îţi fie atât de albe încât,dacă întinzi mâna,ea va pieri în ceaţa creată,de albul dureros.Uitasem totul,eram un gol,orb,un abis,steril,eram desculţ pe un drum de ţară,tălpile îmi erau calde,iar eu,mă simţeam un frig.
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
Nebunule,ştii că,te iubesc mult,ştii,cuvintele erodează,sapă orice ca o apă,dar niciodată,nu vor şterge imaginea ta,când alergai cu Adiţă,am realizat,cât de copil eşti,erai mai mult decât frumos,erai tu.
Iubita,filozofiile sunt taxate de cosmote,ai tu un fix,să îmi explici la telefon,că dimineaţă îmi vei fi aproape,nu uita,mâine treci la mine.Acum am de lucru iubita,mâine îţi dau voie să mă scoţi la, leagăne,promit să te ascult.Dormi şi tu,te rog.

Ma trezi un glas,venit parcă din altă lume,pierdută,apusă undeva la capătul orizontului,pe care nu l-am atins niciodată.Şiş,nebune,te căutăm ca disperaţi,cum dracu ai ajuns pe aici?Am deschis ochii, ceaţa persista,o durere în tălpi,îmi indica faptul că simţurile îmi revin,la fel şi vederea,nu ştiu de ce,dar durerea,te face lucid.Eram undeva la margine unui sat,un sat de căluşari,joc vechi,jucat pentru a alunga spiritele rele şi a apăra pe cei slabi,cred că instinctul meu,mă purtase ca pe o rugă,în acest loc,dar pentru cine,mă mai rugam,pe cine încercam,să mai apăr?
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
Nebunule,cum faci tu? De tot timpul,în orice lucrul urât,vezi şi o parte frumoasă?
-Este simplu,iubita,iubesc viaţa,te iubesc pe tine,iubesc filozofia ta prin telefon,dacă aduni astea îţi va da,cu siguranţă,răspunsul.

Îmi aduc aminte de Bea, totul în jurul meu redevine iar alb,nupţial,pur,nimic nu mă mai doare,totul este un vis.Îmi este imposibil să mă mişc,simt mâini care mă trag,nu cu forţă,spre o maşină.Sunt clipe,când sufletul încearcă să te mângâie şi tu eşti parcă fără vlagă,fără puterea de ai răspunde,este şi greu,pentru că trupul,îţi moare plin de alb,organismul îi simte prezenţa,iar tu eşti incapabil să plângi.
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
-Nebunule,ştii că lacrimile, sunt zîmbete de îngeri?
Ştiu,iubita,mereu după ele,te simţi uşurat.Dar tu,iar nu dormi?-Te simţi rău?
-Puţin ameţită,dar nu plângeam.

Venise dimineaţa,tristeţea celor din jurul meu nu îmi părea firescă,nu aveau de ce să mă compătimească şi mai ales tâmpitul- Îmi pare rău,Şiş - cuvintele parcă nu mai au sens,sunt doar un sunet,iar repetarea lor,le distruge.Simt nevoia să fac un duş,să mă spăl prin lacrimi,apa fierbinte mă biciuie, alunecă pe canalizare cu un vârtej dantelat de spumă,eu încă nu pot să plâng,totul îmi pare absurd,gândurile îmi sunt şi ele trase de canalizare,sunt un vârtej.Viaţa toată îmi este un carusel,într-un mare parc de distracţii,toate zilele mele sunt căluşeii viu coloraţi,care se învârt în neştire pe aceeaşi axă,plătiţi biletul şi mă puteţi călări,în fiecare zi a vieţi mele.
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
-Nebunule,ştii că tu eşti un circ ambulant,ai fost botezat,cu delir,la tine au venit în loc de ursitoare toţi bufonii.Când o apuci pe arătură,te schimbi,devii un soare,o explozie de veselie,parcă eşti posedat de un spirit,ironic,comic,tragic.Iubesc enorm,această stare a ta şi sunt invidioasă,cum poţi într-o secundă să uiţi de toate,nimic parcă nu te atinge,eşti un bufon în delir,fără control şi fără limite.Atunci îmi placi cel mai mult,atunci tu eşti un zbor,aş vrea să nu te opreşti niciodată,dar mă priveşti,simt cum tu cazi în mine ca intr-un abis,atunci eu mă simt o piedică ,un abis al tău.
-Iubita,lumea este un circ,filozofiile tale mobile,sunt un cabaret,nimic nu este şi nu va fi niciodată,adevărat,bufonul sparge concepte cu o uşurinţă extraordinară şi un efort uriaş,adevărurile toate sunt măzluite,mascate,ca să ajungi la un adevăr,trebuie să fii ridiculizat,batjocorit,chiar ucis.Nici o filozofie nu stă în picioare,nici un colos nu rezistă în timp,atâta vreme cât viaţa este un circ,bufonul doar o descrire,chiar şi prin tumbe el îţi arată cât de strâmb este adevărul în lume.

Adormisem cu gândul la Bea,boala ei se agrava,sângele ei nebun,intrase în derivă,organismul ei ceda vizibil,în ciuda a toate,Bea,rămânea aceeaşi,neschimbată,cu nebuniile ei vii în privire,eu o priveam cu nesaţ,mă adăpam cu imaginea ei.Un chip expresiv,ochii rotunzi,ca două boabe de rouă,un nas fin şi drept ca o regină egipteană,obrajii ,subţi acum,îi dă un aer de icoană,săni mari şi rotunzi,sar uşor cu fiecare respirare,şoldurile mici,parcă în contrast cu totul,au o rotunjime suavă,picioarele lungi,aşezate spre mine,mă dor în privire,gleznele subţiri,acum la fel ca mâinile sunt vinete,săngele alunecă greu prin trupul ei,ca un tren uitat pe o linie moartă şi nu îşi mai cunoaşte traseul,nu mai are nici o,oprire pe ruta lui,devenită acum o boală.Îi privesc ochii,în ei mereu găseam lumina care mie îmi lipsea uneori,cu toate problemele ei,cu toate suferinţele,ea era o lumină,în ea îmi gaseam refugiu,alinarea,staţionarea mea în lipsa neantului.
-Alo,Şiş!
-Da,Iubita.
Nebunule,ştii cât de mult ţin la tine,vreau eu să îmi promiţi ceva,că vei rămâne mereu,bufonul meu drag,că niciodată dar niciodată nu vei plânge,îţi dau voie să fii trist,atunci tu eşti albastru,eşti cerul meu.Şi,te rog,scrie toate nebuniile tale,le citesc eu mai târziu,promite-mi astea şi eu îţi voi promite că am să râd tot timpul.
-Iubita,tu plângi??
-Iubitu,am chemat salvarea,mă simt rău,te aştept la spital.

Bea,nu mă mai aşteptase,un asistent ma întâmpinat în uşa urgenţelor.Ne pare rău nu am mai putu face nimic,a murit acum 5 minute,ne pare rău,era tânără,sunte-ţi fratele ei? Am îngheţat,nu ştiu de ce,doar tălpile mă ardeau îngrozitor,aş vrea să fug,să nu mă mai opresc,simţeam că eu am întârziat la întâlnire,să pot da timpul înapoi,ca în filmele proaste şi de duzină.Nu,nu sunt fratele ei,spune-ţi Dumneavoastră că am venit! Afost un răspuns tâmpit ca întreaga mea viaţă,unde mereu ajung prea târziu,sau prea devreme,nu sunt niciodată,Acum.Am plecat,pe jos,spre nicăieri,pantofii îmi rămăsesără în curtea spitalului,iar eu intrasem în ceaţă.

Prea tânăr,ai plecat,tu vis
Şi sufletul îmi este, pătat de paradis
Din amintiri,durerile nu pier
Doar lacrimile s-au mutat in cer.

Moş Nicolae,,,,,este o femeie frumoasă,,,,,,

A venit Moş Nicolae,la vârsta mea ,îmi pare penibil,dar el ,este insistent,unele femei excesiv de inteligente şi bărbaţii cu 2 dex-uri în loc de ouă,disturbă ozonul,nu sunt misogin sau idiot,nu pot ,urăsc omul absurd,îmi protejez habitatul,mie îmi sună ilogic,Socrate a băut otravă,Homer era orb,Eliada colorată,nu mă caut prin timp,nu vin cu argumente că o cunosc,dar eu tot trăiesc, ca un vierme,Acum.În orice justiţie,există un act de injustiţie,se ştie,ea este oarbă,ca dracu Homer ne spune că noi mai avem scăpări,dar noi vrem o ploaie de orgasme,nu mă mir că toţi marii gânditori sunt statui,este o răzbunare Freudi-că,e ţapăn .dar mort,nu Freud,organu.Câţi decibeli de prostie,pot staţiona într-un om,viteza sunetului este mică,iar dacă treci decibelii,printr-un bec,el se sparge,deci lumina este în pierdere,am deja un orgasm interior,că pot să emit teorii,care sparg becuri, trebuia şi lumina să se apere cu aceaşi intensitate,dacă nu superioară,a suferit sticla.Astăzi nu am sens,nici nu vreau,pentru că,, pentru prima dată,am primit involuntar un cadou,prietena mea bună,Ştrengăriţa,are un film, ceva de genul ce dăruieşti, primeşti,astăzi,am privit o femeie frumoasă,Socrate iar ne explică ce este frumosul,dar este mult de scris,iar eu, par,iar simbol falic, inteligent,o femeie frumoasă,este o femeie mândră,ea îşi cunoaşte formele,ameţitoare,,ştie conştient,că este admirată,dorită,dar culmea în piepţii rochiei are şi un suflet frumos,aici te împiedici,valorile îţi sunt răsturnate,nu mai poţi emite din clasici şi te simţi contemporan,cu tot nimicul strâns în tine.Eu nu am ghete,find desculţ,dar sigur am un suflet,inteligenţă,mai cerşesc,dar frumosul îl recunosc,chiar şi în căutarea,timpului pierdut,stau de veghe în lanul de secară,o femeie frumoasă şi în suflet ,este rară.Mulţumesc ,Moş Nicolae,cu mintea mea creaţă,,,am privit frumosul,îi spun, te iubesc mâine dimineaţă.Mâine,sunt îndrăgostit,este un curcubeu,deasupra sufletului meu.eu curg încet, în acest cântec, lin, te privesc şi mă simt, un suspin.

Extreme,,,,legea fizici,,,,

Dacă, Dumnezeu, m-ar întreba, ce este concret pentru mine, 
Eu te-aş indica, pe tine, ca singurul meu, lucrul palpabil. 
Tu te afli întotdeauna, la partea opusă a firi mele, 
Tu fugi de oameni, eu fug înspre ei, suntem extreme perfecte. 
Tu eşti încă fecioară, eu un taur alergat, prin Pamplona, 
Îmi aduci aminte mereu, de coloana infinită, urci, spre cer. 
Eu sunt, sau cobor pe verticala ta, plină de proeminenţe, 
Uneori nefireşti, uneori alambicate, toate au un sens, 
Toate ar trebui să aibă o logică, dar tu eşti atât de departe, 
Încât eu, te simt, ca făcând parte din mine, îmi eşti extremă. 
Stăm la masa tăceri şi mâncăm cuvinte, ţie îţi plac verbele, 
Eu mă satur cu adjective, pe care tu nu le suporţi, total. 
Trăim împreună, dar separaţi, de principiile fizici, 
Două corpuri, nu pot ocupa acelaşi loc în spaţiu în acelaşi timp. 
Îmi privesc fiul şi zâmbesc, tu plângi, că îi eşti Mamă, 
El se joacă, firesc, şi ne iubeşte pe amândoi la fel, 
În acelaşi spaţiu, în acelaşi timp, cu aceeaşi intensitate. 
Dacă, Dumnezeu m-ar întreba, despre curat, 
Eu aş indica, copilul nostru, nu aş spune nimic de îngeri, 
Ştii că nu vreau să impresionez, niciodată, pe nimeni.

Superstiţie,,Drum interzis,,Personalitate,,Sens,,

Supertiţie 

Îmi luasem, sufletul, pe dos, 
O superstiţie tâmpită, 
Poate în mersul meu pe jos, 
Viaţa mea, va fi şi înflorită. 

Visele toate, îmi stăteau pe frunte, 
Legate cu un roşul ţipător, 
Să trec spre stele, să mă fac o punte, 
Florile din viaţă, să le stropesc cu dor. 

Dar ursitoarele, erau împotrivă, 
Prin naştere, m-au legat de o stea, 
Aşa că dragostea, îmi e nativă, 
Eu mă dizolv, tăcut în fiinţa ta. 

E radical, sau poate imprudent, 
Să mă declar, de soartă fragmentat, 
Dar în iubire, sunt un repetent 
Acesta îmi este ultimul păcat. 

Drum interzis 

Oricum este greu, chiar dacă suntem diferiţi, 
Extremele se atrag, gravitaţia în icoane cu sfinţi. 
Tu un semn de sân, eu un semn de luptă, 
Suntem retrograzi, în acelaşi sens, inima coruptă. 
Lumea se miră, principiile sunt din lut, oale, 
Depozite alimentare de sentimente, goale. 
Păşim amândoi aceeaşi iarbă, uneori verde, 
Nu mai, în toamnă, ea se roagă, cu mine, crede. 
Primăvara eşti tu, părul plin de flori, privirile, arome. 
Eu încă te iubesc, pozitiv, înconjurat de fantome. 
Păsările te cântă, negativ, cu note foarte joase, 
Penele cad, zbor, ne pătrund până în oase. 
Duminicile ne cheamă la slujbă, biserică tristă, 
Dumnezeu a plecat, uitare ne doare, persistă. 
Vârsta dezbină, cu un gest impulsiv, distructiv, 
Eu mă caut în tine, drum interzis, ca motiv. 

Personalitate 

Lipsă de personalitate, 
Am fost acuzat, 
Mie nu îmi trebuie, 
Îmi ajunge, închisoare, că, Sunt. 

Sens 

Eu,nu,Eu, 
Tu, nu,Tu, 
Noi,da,Noi, 
Ar avea,Sens.

Pe întuneric

Într-o lume, toată albastră,
Într-un trup, cu iz de pin,
Eu te cred, că eşti măiastră
Şi în tine mă termin.

Tot cu tine eu încep,
Stau privind a tale, inimii,
Toate visele îmi trec,
Şi în mine intră spini.

De la mine, până la tine,
Doar o clipă ne desparte,
Tu eşti latură în mine,
Iar eu semnul tău de carte.

Începutul şi sfârşitul,
Nu are importanţă,
Dacă tu îmi eşti şi ridul,
Şi un zâmbet cald pe faţă.

Dacă toate se termină
Şi cumva mă prinde vina,
Am mirosul, de ruină
Tu, te rog,stinge lumina!

Tu eşti

Tu eşti clipa,care vine,
Tu eşti clipa,cea trecut,
Tu eşti timp şi treci prin mine,
Şi se naşte un sărut.

Tu ai cerul, nori o sută,
Cazi în mine, aduci ploii,
Eu sunt întrebarea mută,
Şi mă simt ca un război.
.

Tu eşti cântec şi refren,
Un adagio de dor,
Eu sunt gară, sunt şi tren,
Şi se naşte un amor.

Dacă toate-s întâmplare,
Şi eu mă simt pustiu,
Tu eşti raza mea de soare,
Eu în tine, mă simt viu.

Ziua care nu mai vine,,,,,,,,,,,

Am plecat,undeva departe,am pus toate cuvintele moarte într-o valiză şi am plecat,de obicei nu mă uit înapoi,acum am privit şi am văzut ziua care nu mai vine,ziua primordială,la început a fost nimicul,când toate erau o apă şi un pământ,când nu era atât de greu să respiri,gândurile erau pustii,noi nu eram nici copii,eram ceva pur,fără grade,bariere,clase sociale,embrionii zorilor de zi,al zilei care nu va veni niciodată.Îmi e greu,acum iubito,mă simt gol,toate trec şi noi sunt toate şi iubirea din păcate,ca să renască,iubirea noastră trebuie să fie din nou un nimic,să fie ziua de vară când mie frig,când eu uit beat de arome să te strig,ce iubire încurcată,nu ştiu cum alţi se pot îmbăta mereu cu periodicul,cu repetarea ca o pendulă:Te iubesc,,Şi Eu;eu vreau punctul mort,acolo unde secunda tace,unde regăsirea este un vânt,iar noi frunzele toamnei.Iubesc toamna,enorm de mult,mă şi defineşte,ea mereu îmi aduce aminte de ziua care nu mai vine,nici nu pleacă,este anotimpul care te învaţă că totul este>Cu moartea prin moarte călcând>este atât de vizibil încât,eu,eu învăţ să mor,ştind că am să renasc,la tine pe obraz ca o rază de soare,în părul tău ca o floare.Am plecat,iubito,în sens contrar să ne salvăm acum când toamna începe,când apa care suntem se preschimbă în vin,ce taină,devenim vinul vieţi,la prima nuntă,unde toţi suntem miri şi mirese unde rodul culturi ne stă pe mese,o toamnă bogată,aşa se spune iubito,dar ca să fii bogat,trebuie să te naşti în cer,la ziua care nu vine să speri,aşa de mult,încât te simţi ca mine un mormânt.Ce plumb mă leagă de pământ,Ce greu mie trupul şi ce frig,mă bate frunza,Nichita se amuză,ziua ce nu mai vine lui ia fost muză ştia poetul Sentiment,că tot ce dorim este un nimic,că tot ce găndim este o toamnă,noi ne naştem morţi,da iubito,iau cuvintele moarte şi le arunc în valiză,marea este plină de Nikita,iar eu plec departe,acolo unde zilele sunt deşarte,să caut,iubito,ziua care nu mai vine si pentru mine şi pentru tine,am s-o aduc inapoi,ziua care nu mai vine,pentru amândoi.

E toamnă şi tac
Visele îmi sunt un rac
Totul mă trimite înapoi
Iubirea la plural,sună a ploi
Şi tac,sunt un mormânt
Frunză purtată de vânt
Ziua ce nu mai vine
Toamna mă leagă iubito de tine
Cuvinte înecate în mare
De Nikita dorul mă doare
Totul cade prin amănunte
Picură ploaia la mine pe frunte
Să îmi spele păcatul că eşti
Mie dor de tine şi de poveşti
Ziua,asta, ce nu mai vine
O caut iubito în mine
Te iubesc,îmi eşti Toamnă
Ziua absentă,dorul meu de icoană
Călătorul desculţ îţi promite
Ziua aceasta,am să o fac cuvinte.

A venit toamna,
Acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui nor
Sau mai bine, mai bine cu dor
Poate ne vom regăsi în ploaia ce cade
Apele ei prin trup să ne scalde
A venit toamna,
Acoperă-mi inima cu ceva
În mine plânge, trimbulind, Nikita
Frunza mă bate, iarba mă doare
Amintirea ta, eclipsă de soare
Ce bine că eşti, eu sunt doar noroaie.
A venit toamna
Acoperă-mi inima cu ceva
Iau cuvintele şi le arunc în noi
Tatuaje de sânge împărţite la doi
Gramatică în trupuri, verbe în declin
Este luna când dragostea se preschimbă în vin
A venit toamna
Acoperă-mi inima cu ceva
Cu frunza unui copac
A venit toamna, Eu mai bine tac.

Ultimul val,,,,restricţie de viteză,,

Iubito este ultimul val
Sentimente rănite zac pe mal
Ultimul soare, intens le încălzeşte
Vara ce pleacă, în mine te zideşte

Am în cap bere şi trupuri de fete
Visele toate îmi sunt brunete
Sufletul îmi este plin de sare
Trupul tău fierbinte încă mă doare

Pescăruşii fac ultimul zbor
Prin ochii tăi mai trece un nor
Tu ştii că nu pot sta cuminte
Şolduri de fete, mi-se fac cuvinte

Terasele pline, priviri ce te agaţă
Undeva în mare noi am prins viaţă
Acum pe plajă, ne simţim stingheri
Din alge îţi fac iubito, inel şi cercei

Să îmi fii mireasa utimului val
Rochia ta albă plină de corali
Eu la fel desculţ, îmbrăcat în flote
Scufundate în noi, ne stau prin aorte

Înecul acesta, albastrul nupţial
Eu îţi sunt mire sunt şi salvamar
Să salvăm iubirea ne mutăm în mare
Revenind la vară, în inimi cu soare.




Paşii în galop??,Vorba lui Moromete;De ce să alergi,nu poţi merge?,trăim în viteză,ne minţim în galop,iubirea este acum o competiţie de Formula 1,în care monoposturile suntem noi,nu mai avem timp de revizii şi acolo timpul este galopant,iubirea este acum în alertă,Te iubesc,îmi sună a sirenă de ambulanţă,pacienţii mor,nu pot fi resuscitaţi cardiorespirator,iubirile mor născute prematur,inimile noastre ne depăşesc existenţa,atacul de cord este inevitabil,iubirea un lucrul perisabil,nu mai avem răbdare,vina este mereu exterioară,indicabilă,arătată cu degetul de toţi,dragostea este oarbă spun ei,iubirea trimisă la oftamolog,eu tot mă întreb,dacă e oarbă,De ce conduce în viteză???

OM,,,,,,fără identitate,,

Sunt un om fără identitate,trandafir în demenţă,

Sunt cel ce în suferinţă, îşi caută o esenţă,

Sunt prins de tot înaltul, de orice prăbuşire,

Sunt dor şi viscol, sunt o amăgire

Nu am culoare, nu cânt la unison!

Rar foarte rar, mai scot câte-un „pardon”.

Nu am respect, nu am convingeri ferme

Sfârşitul îmi este salutat de un vierme

Nu vreau să schimb o lume care e în declin.

Gândurile mele nu-s ramuri de măslini.

Nu am concepte, doar un paradox

De ce la unii viaţa este roz?

De ce suntem la fel, dar gândim opus?

De ce pshiologia este un mormăit de urs?

De ce planeta noastră este albastră?

De ce fugim de suferinţa noastră?

Avem nevoie clar de o dezintoxicare

Drogul nostru este un semn de întrebare:

De ce toţi avem acelaşi sânge, dar nu şi vise!

Nu mă mir că Freud, îşi dădu foc la manuscrise.

Nu suntem nebuni, doar fără identitate

Lumea aceasta este doar paşaport spre moarte

Copiii, care suntem, inventează bombe nucleare,

Iubirile ne mor axfisiate, mărunt prin buzunare,

Plătim cu toţii mari iluzii şi prostii mereu

Să fim identici, în simţire, este un lucrul greu.

Ne declinăm mereu în A fi sau A nu fi

Identitatea noastră o cale spre-a muri.

Suntem trecători şi stele căzătoare

Uităm că astazi, mâine moare.

Carpe diem, fatal ne tot apasă!

Avem nevoie de identitatea noastră,

Avem cu toţii o inimă în piept

Dar ceaţa, nu este un lucrul înţelept

Poate vor răsări iar zori de zi, senini,

Coroana mea de trandafiri şi spini.

Sunt doar un om fără identitate,

Sunt o esenţă de destine moarte.

Trandafirii lumii s-au uscat sub soare.

Sunt Om, deci o veşnică-ntrebare.

Indiferenţă,,,,Nu îmi pasă,,,,,,,

Sfârşitul este inevitabil în orice,chiar şi în iubire,te doare este firesc,ceva în fiinţa ta se rupe se revoltă,nimic nu se mai repară,compromisurile mai mult distrug,tu arzi ca un rug,,dar problema este de ce se ajunge aşa repede în ultima haltă,sigur vor fi explicaţii diverse,din ele va lipsi sinceritatea,dialogul are un iz de dispută juridică,se volosesc paradoxuri,,,eu râd dar în sufletul meu este o furtună,,se folosesc nonsensuri,Deseori zambetul celui care sufera e mai dureros decat lacrimile celor ce plang! dar nimic de greşeală,nimic de vină,,totul,nu ştiu,ce este greşit în gândirea noastră ne face să pictăm,totul,absurd,în special sfârşitul,indiferenţa,este greu de dobândit,într-un dialog sec,ea se câştigă,după o discuţie interioară intensă,unde totul nu este o minciună,nu poţi minţi în tine,nu poţi să îţi fluieri în creer,,atunci ajungi ca mine un indiferent,dar sincer,mie nu-mi mai pasă,atunci tac,pentru că,glasul meu este mut,orice cuvânt spus ar suna ca o explicaţie,nu cer şi nu dau explicaţii,viaţa este simplă,când elimini dialogul absurd,când eviţi paradoxurile,când te raportezi la tine,mie nu -mi pasă devine adevăr,nu te mai bucuri de nimicul care este trecător,iar indiferenţa te va salva,La Adio ar suna curat,timpul îţi devine prieten,iar tu nu vei mai suferi iluzoriu,pentru un lucrul des întâlnit şi repetabil;Sfârşitul povestei.



Dacă totul se dărâmă si decade
Zborurile sunt prăbuşiri, văzduhul arde
Dacă tu şi eu sună a duel
Indiferenţa are formă de inel

Dacă din toate ce au fost
Rămâne doar un cântec fără rost
 Inima ta nu mai are puls normal
Viaţa te doare, izbită de banal

Gesturile mici, au răsturnat un cer
Între noi dispare totul, un mister
Zilele de ieri au devenit umbrite
Iubirea se pierde fatal în amănunte

Totul se derulează în alb şi negru
Visele sunt ca un car funebru
Culorile sunt în carantină
În tine nu există vină

E timpul toamnei care vine
O frunză galbenă, mă bate şi pe mine
Indiferent la tot ce se întâmplă
Am să rămân cu iarna mea pe tâmplă

Sentimentele sunt ca o ninsoare
Indiferenţa doare cel mai tare
 Viscolul câinesc bate peste noi
Oameni de zăpadă, conjugaţi la doi.

Mărie,Mărie,,,,ia să îmi spui tu mie,,,,,,

Mărie, Mărie ia, să-mi spui tu mie
Cine te-a făcut
Caldă-n aşternut
Noaptea pe răcoare
Cu miros de floare?
Te leagă de mine
Prin calde suspine
Că nu mai sunt eu
Fără trupul tău!
Mărie, Mărie ia, să-mi spui tu mie
Din ce aluat
Domnul te-a turnat
Să îmi fii şi cântec
Şi în dor descântec?
Învelită-n stele,
Cântul meu de jele
Tu-mi eşti mioriţă
Cu dulce guriţă!
Mărie, Mărie ia, să-mi spui tu mie
Din ce rai venişi
Noaptea pe furiş
De mă-mbolnăvişi
Că nu mai sunt om
Mă usuc ca pom .
În sufletul meu
Arde Dumnezeu!
Mărie, Mărie, ia, să-mi spui tu mie
Zbor de ciocârlie.