A-ţi mers vreo dată prin ceaţă?Sentimentele să îţi fie atât de albe încât,dacă întinzi mâna,ea va pieri în ceaţa creată,de albul dureros.Uitasem totul,eram un gol,orb,un abis,steril,eram desculţ pe un drum de ţară,tălpile îmi erau calde,iar eu,mă simţeam un frig.
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
Nebunule,ştii că,te iubesc mult,ştii,cuvintele erodează,sapă orice ca o apă,dar niciodată,nu vor şterge imaginea ta,când alergai cu Adiţă,am realizat,cât de copil eşti,erai mai mult decât frumos,erai tu.
Iubita,filozofiile sunt taxate de cosmote,ai tu un fix,să îmi explici la telefon,că dimineaţă îmi vei fi aproape,nu uita,mâine treci la mine.Acum am de lucru iubita,mâine îţi dau voie să mă scoţi la, leagăne,promit să te ascult.Dormi şi tu,te rog.
Ma trezi un glas,venit parcă din altă lume,pierdută,apusă undeva la capătul orizontului,pe care nu l-am atins niciodată.Şiş,nebune,te căutăm ca disperaţi,cum dracu ai ajuns pe aici?Am deschis ochii, ceaţa persista,o durere în tălpi,îmi indica faptul că simţurile îmi revin,la fel şi vederea,nu ştiu de ce,dar durerea,te face lucid.Eram undeva la margine unui sat,un sat de căluşari,joc vechi,jucat pentru a alunga spiritele rele şi a apăra pe cei slabi,cred că instinctul meu,mă purtase ca pe o rugă,în acest loc,dar pentru cine,mă mai rugam,pe cine încercam,să mai apăr?
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
Nebunule,cum faci tu? De tot timpul,în orice lucrul urât,vezi şi o parte frumoasă?
-Este simplu,iubita,iubesc viaţa,te iubesc pe tine,iubesc filozofia ta prin telefon,dacă aduni astea îţi va da,cu siguranţă,răspunsul.
Îmi aduc aminte de Bea, totul în jurul meu redevine iar alb,nupţial,pur,nimic nu mă mai doare,totul este un vis.Îmi este imposibil să mă mişc,simt mâini care mă trag,nu cu forţă,spre o maşină.Sunt clipe,când sufletul încearcă să te mângâie şi tu eşti parcă fără vlagă,fără puterea de ai răspunde,este şi greu,pentru că trupul,îţi moare plin de alb,organismul îi simte prezenţa,iar tu eşti incapabil să plângi.
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
-Nebunule,ştii că lacrimile, sunt zîmbete de îngeri?
Ştiu,iubita,mereu după ele,te simţi uşurat.Dar tu,iar nu dormi?-Te simţi rău?
-Puţin ameţită,dar nu plângeam.
Venise dimineaţa,tristeţea celor din jurul meu nu îmi părea firescă,nu aveau de ce să mă compătimească şi mai ales tâmpitul- Îmi pare rău,Şiş - cuvintele parcă nu mai au sens,sunt doar un sunet,iar repetarea lor,le distruge.Simt nevoia să fac un duş,să mă spăl prin lacrimi,apa fierbinte mă biciuie, alunecă pe canalizare cu un vârtej dantelat de spumă,eu încă nu pot să plâng,totul îmi pare absurd,gândurile îmi sunt şi ele trase de canalizare,sunt un vârtej.Viaţa toată îmi este un carusel,într-un mare parc de distracţii,toate zilele mele sunt căluşeii viu coloraţi,care se învârt în neştire pe aceeaşi axă,plătiţi biletul şi mă puteţi călări,în fiecare zi a vieţi mele.
-Alo,Şiş!
-Da,iubita.
-Nebunule,ştii că tu eşti un circ ambulant,ai fost botezat,cu delir,la tine au venit în loc de ursitoare toţi bufonii.Când o apuci pe arătură,te schimbi,devii un soare,o explozie de veselie,parcă eşti posedat de un spirit,ironic,comic,tragic.Iubesc enorm,această stare a ta şi sunt invidioasă,cum poţi într-o secundă să uiţi de toate,nimic parcă nu te atinge,eşti un bufon în delir,fără control şi fără limite.Atunci îmi placi cel mai mult,atunci tu eşti un zbor,aş vrea să nu te opreşti niciodată,dar mă priveşti,simt cum tu cazi în mine ca intr-un abis,atunci eu mă simt o piedică ,un abis al tău.
-Iubita,lumea este un circ,filozofiile tale mobile,sunt un cabaret,nimic nu este şi nu va fi niciodată,adevărat,bufonul sparge concepte cu o uşurinţă extraordinară şi un efort uriaş,adevărurile toate sunt măzluite,mascate,ca să ajungi la un adevăr,trebuie să fii ridiculizat,batjocorit,chiar ucis.Nici o filozofie nu stă în picioare,nici un colos nu rezistă în timp,atâta vreme cât viaţa este un circ,bufonul doar o descrire,chiar şi prin tumbe el îţi arată cât de strâmb este adevărul în lume.
Adormisem cu gândul la Bea,boala ei se agrava,sângele ei nebun,intrase în derivă,organismul ei ceda vizibil,în ciuda a toate,Bea,rămânea aceeaşi,neschimbată,cu nebuniile ei vii în privire,eu o priveam cu nesaţ,mă adăpam cu imaginea ei.Un chip expresiv,ochii rotunzi,ca două boabe de rouă,un nas fin şi drept ca o regină egipteană,obrajii ,subţi acum,îi dă un aer de icoană,săni mari şi rotunzi,sar uşor cu fiecare respirare,şoldurile mici,parcă în contrast cu totul,au o rotunjime suavă,picioarele lungi,aşezate spre mine,mă dor în privire,gleznele subţiri,acum la fel ca mâinile sunt vinete,săngele alunecă greu prin trupul ei,ca un tren uitat pe o linie moartă şi nu îşi mai cunoaşte traseul,nu mai are nici o,oprire pe ruta lui,devenită acum o boală.Îi privesc ochii,în ei mereu găseam lumina care mie îmi lipsea uneori,cu toate problemele ei,cu toate suferinţele,ea era o lumină,în ea îmi gaseam refugiu,alinarea,staţionarea mea în lipsa neantului.
-Alo,Şiş!
-Da,Iubita.
Nebunule,ştii cât de mult ţin la tine,vreau eu să îmi promiţi ceva,că vei rămâne mereu,bufonul meu drag,că niciodată dar niciodată nu vei plânge,îţi dau voie să fii trist,atunci tu eşti albastru,eşti cerul meu.Şi,te rog,scrie toate nebuniile tale,le citesc eu mai târziu,promite-mi astea şi eu îţi voi promite că am să râd tot timpul.
-Iubita,tu plângi??
-Iubitu,am chemat salvarea,mă simt rău,te aştept la spital.
Bea,nu mă mai aşteptase,un asistent ma întâmpinat în uşa urgenţelor.Ne pare rău nu am mai putu face nimic,a murit acum 5 minute,ne pare rău,era tânără,sunte-ţi fratele ei? Am îngheţat,nu ştiu de ce,doar tălpile mă ardeau îngrozitor,aş vrea să fug,să nu mă mai opresc,simţeam că eu am întârziat la întâlnire,să pot da timpul înapoi,ca în filmele proaste şi de duzină.Nu,nu sunt fratele ei,spune-ţi Dumneavoastră că am venit! Afost un răspuns tâmpit ca întreaga mea viaţă,unde mereu ajung prea târziu,sau prea devreme,nu sunt niciodată,Acum.Am plecat,pe jos,spre nicăieri,pantofii îmi rămăsesără în curtea spitalului,iar eu intrasem în ceaţă.
Prea tânăr,ai plecat,tu vis
Şi sufletul îmi este, pătat de paradis
Din amintiri,durerile nu pier
Doar lacrimile s-au mutat in cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu