Toate Pânzele Sus,,,,,,prin,,,,,Iubire,,,,,,,

Toate pânzele sus

Muza azi ma inspirat, să vă mulţumesc, mă roagă,
Căci mereu ne admiraţi, fără voi am fi o toacă,
Voi ne ajutaţi în toate, vă chemăm la masa noastră,
Că ospăţul este, darnic, sufletele o fereastră.

Stau deschide către voi, fără teamă şi concepte,
Să vă iubiţi ca noi, chiar dacă aveţi defecte.
Toate sunt la noi în suflet, strânse, parcă cu amar,
Haide-ţi în iubirea noastră, fără teamă de banal.

O corabie vă aşteaptă, către largul infinit,
Haide-ţi, cei ce în lumea asta nu renunţă la iubit.
Doar iubirea ne salvează chiar dacă mai eşuăm,
Haide-ţi toţi, pe Marea Moartă, sigur noi o înviem.

Vântul să ne sufle în vele, însoţii de toţi delfinii,
Să arătăm întregi lumi, că-n iubire nu dor spini,
Sacrificiu, stă în noi, este piatra de încercare,
Haide-ţi să uităm de doi, să ne naştem, Unu,în mare.

Muza ,vă salută cald, vă invită în croazieră,
Vă sărută la intrare, buzele-i sunt o sferă.
Vă aşteptă ca o gazdă, soarele este în apus,
Când urcaţi, să nu uita-ţi, Voi ziceţi... PÂNZELE SUS.

Poemul iubirii

Poemul iubirii, ar fi fără noi, Iubito
Ar fi, despre păsări,
Despre zbor,
Despre căderi,
Lacrimi de taină
De râul interior,
Care ne spală şi sapă în acelaşi timp.
Despre cântecul toamnei,
Despre amurgul unei primăveri,
Beată de mirosuri.
Declinul soarelui, în mare,
Vara când nisipul, este o lavă,
Valurile, ultimile vise ale atlanţilor,
Iubirile lor înghiţite de adâncul,
Oceanului perfid, dar sincer.
Poemul iubiri, nici nu poate fi scris,
El trebuie tatuat,
Pe inima unui prunc,
Încă nu sunt dispus la sacrilegii.
Poemul iubirii ar fi fără noi, Iubito,
Nu am scris nimic de iarnă,
Pentru că te ţin, în braţe,
La piept lângă inima mea,
Tatuată cu tine.

Pat de frunze

Doarmeai, pe un pat de frunze, toamna parcă te învelea,
Copacii, doar siluete, prin alură, pădurea te ocrotea.
Tu, zâmbeai cu zboruri calde, erau aripi de cocori,
Şoldul tău dormea obraznic, era alb şi rupt din nori.

Chipul tău, pe mâna mea, mă încălzea, era o stea,
Ochii tăi, îmi spuneau multe, erau negri, peruzea.
Trupul, era dor de iarbă, de plăceri şi de dorinţe,
Despre primăvara noastră, florile crescute-n fiinţe.

Pat din frunze, pentru muze, învelite în iubire,
Fruntea ta era senină, mă izbeşte în privire.
Sprâncenele două arcuri, trag în mine, ochii vii,
Urechia-ţi flămândă, cântă toamna în simfonii.

Nasul tău, micuţ şi cald simte griul din esenţe,
Dar tu, tot miroşi a crin, cu miresmele lui bete.
Mă adoarme precum vinul, de la masa cea de taină,
Şi mă pierd prin patul tău şi mă pierd, prin cruda toamnă.

Pat de frunze este amorul ce se naşte între noi,
Despărţii de rugină, stau acum prin toamnă goi.
Sa pierdut uimirea toată, undeva în depărtare,
Pudică ea sa retras, dând semne de oboseală.

Au rămas înlânţuite, undeva în urma ei,
Două amintiri de fată şi o pereche de cercei.
Dăruiţi ca acceptare şi acordul, albe-i muze,
Ce fără ruşine, se iubea pe un pat de frunze.

Am descoperit paradoxul ca, daca iubesti pana cand doare, acolo nu exista durere, ci si mai multa dragoste. ''Maica Tereza''