Dimineata,,,,,,cu Tine,,,,,,,,

Iubito, cu trupul tău lalea 
În tine cad și-mi arde patima. 
În tine intru şi simt că tot mor 
Dimineaţă mă fac lalelelor răzor. 

Iubito, este vară şi parcă ne topim, 
Braţele tale au gust de venin... 
Sânii tăi pere galbene şi moi, 
Dimineaţă mă fac o mână de trifoi. 

Iubito, în amintire port albastre ninsori. 
Pe limba mea stă trupul tău, aroma de ploi. 
Picioarele tale subţiri şi foarte lungi... 
Dimineaţă mă fac iarbă pe sub lunci. 

Iubito, eu cad în tine absolut! 
Trupul tău, laleaua mea de lut. 
Fiorul tău mă străbate şi acum... 
Dimineaţă mă fac o albie și un drum. 

Iubito, dacă din toate ce ne mai rămâne, 
Sunt versuri, un pat şi două rime... 
Am să învăţ în trupul tău să zbor, 
Dimineaţă mă fac un alb cocor. 

Iubito, dacă iubirea noastră are miros de lemn 
Eu pentru ţine mereu am să mă tem! 
Că poate am să te pierd într-o zi ca un semn, 
Dimineaţă din mine va creşte un poem. 

Dimineaţă, aceasta am visat 
Iubito, cu tine cădeam în păcat! 
Adormisem, tu te uitai la un film... 
Dimineaţa cu tine, ce lucrul sublim!

Marea,,,,,,si,,,,,,,,,,TU,,,,

Sărutul mării, încă mă îmbată
Cu gustul tău, iubită fată
Amintirea ta, valuri înspumate
Sirenele pe maluri aruncate

Iubirea este o lecţie adâncă
Se sparge, izbită, de o stâncă
Noi înecaţii lumii, suntem scoici
În lumea uscată, nu poţi să te rogi

Aşa să ne aruncăm în mare
Unde nu arde nici o lumânare
Freamătul valului, dulce amagire
Aroma ta amprentă de iubire.

Valurile ei au început să doară
Trupul tău, sirenă, de vioară
Eu sunt nebunul naufragiat
În viaţă, marea îmi este şi păcat

Trupurile arse de dorinţă
În mine desculţ, totul este fiinţă
Eu sunt şi val şi mal şi geamandură
Tu îmi eşti eros,caldă făptură

Noi doi şi marea liniştită
Iubirea în noi acum este o plută
Să fugim pe insula dorinţei nebune
Eu, tu şi marea, să scăpam de lume

Mi-e dor de mare, şi parcă plâng
În Vamă Veche, iubirea, îmi este un vânt
Pe care îl vânează ultimii nebuni
Îmi este dor de mare şi ziua de luni

Luni dimineaţă a fost primul sărut
Amintirea lui în mine, stă scut
Mă apăra pe mine de mine
Îmi e dor de mare şi de tine

Îmi este dor de trupul tău cald
Îmi e dor şi dorul mi-e drag
Falimente sărate încă ne bat
Tu erai udă eu eram beat

Dorinţa în noi era plină de alge
Dragostea ta în mine se sparge
Trupurile noastre erau şerpii de mare
Uitasem de lume chiar şi de soare

Balansul nostru era un albastru
Marea şi noi cântec pe cer astru
Luna de sus ne privea
Îmi este dor de mare şi făptura ta.

Enter,,,,,,,,,,Sandman,,,,,,

Eu călătorul trist printre solfegii
Am renunţat la tine iubire, în intersecţii
Iubirea în lume este o anomalie
Trăind în ea eşti ca în puşcărie

Şi îţi repet că totul este în zadar
În flori polenul este tot mai rar
Se fac experienţe genetic, construit
Am minţit, identic cu,Am iubit

Delimitările sunt în carantină
Tristeţea mea îmi este şi o vină
Te pot salva doar renunţând la tine
Plâng, căprioarele lui Labiş, suite pe ruine

Eu călătorul trist printre definiţii
Ascund iubirea mea în negrele abjecţii
Îţi las ţie albul ca de nuntă
Iubirea şi cu mine suntem acum o luptă

Mă bate griul morţilor de ceară
Iubirea astăzi a început să doară
Şi cade lumea în decepţii violet
Uităm, senini, de inima din piept

 Totul devine un calcul matematic
Respir mai greu, iubire de astmatic
Renunţ firesc la tot înaltul
Dar undeva îmi este o sete de albastru

Eu călătorul trist printre ruine
Aud în negru veştile din tine
Renunţ la totul dau în scris
La nunta ta moare un vis

 Doliul ne poartă, urlu acatist
Unde este raiul ce ne-a fost promis?
Undei ospăţul, unde sunt mesenii?
Eu de ce nu pot să zbor deasupra vremi?

Lirismul meu este un praf pe drum
Inima mea bate un ritm nebun
Nu mai doresc nimic, din tot
Astăzi iubirea este un semn, mort

Avem Timp,,,,,,,,,Carpe diem,,,,

Avem timp pentru toate
Avem timp şi pentru păcate
Avem timp şi pentru dezastre
Avem timp şi pentru parastase
Avem timp iubito să ne regăsim
Avem timp să uităm, nu gândim
Avem timp şi pentru vise
Avem timp, amintiri ucise
Avem timp şi pentru ploi
Avem timp foarte rar, pentru noi
Avem timp de medicamente
Avem timp, prescris în reţete
Avem timp de concedii
Avem timp şi pentru remedii
Avem timp şi pentru a minţii
Avem timp şi pentru copii
Avem timp pentru a iubi
Avem timp pentru a suferi
Nu avem timp ca să fim
Când avem timp pentru noi, murim
Spunea, Octavian, bătrânul înţelept
Avem rar, timp, pentru inima din piept.



Cum pot salva seninul?
Când carnea îmi este un tumult
Când tot ce a fost
Are o repetiţie de pendulă
Chiar şi ploaia ce cade
Se repetă aproape uniform
Cuvintele mele la fel
Doar visul, visul îmi este rebel
Cum pot salva sublimul?
Când mă târăsc secundă de secundă
Când vorbele lumi sunt doar dezastre
Chiar şi sufletul meu sa pierdut
Se regăseşte mereu în albastru
Doar visul, visul îmi este un astru
Cum pot salva adânca amăgire?
Când crucile, tot plâng prin cimitire
Când doliu mă bate în frunte
Chiar inima îmi este o punte
Nu cred, încă nu cred în Carpe diem
Atunci noi, noi ce rost mai avem?

The Man,,, Who Sold ,,,,,The World

Iubito am vândut lumea pe nimic
În mine tot am senzaţia de frig
Nu am luat bani,doar compromisuri
Iubirea noastră plină de eşecuri

Ochii tăi în curcubeu i-am aruncat
Aceasta e iubito căderea în păcat
Genociduri găseşti la tot pasul
Iubirea în noi are nuanţe de albastru

Să vinzi nimicul pe nimic
Acesta este lucrul cel mai mic
 Noi, părţi din lumea asta mare
Acum nu mai avem scăpare

Vin creditorii, celeşti şi peste noi
La ştiri sunt anunţate aversele de ploi
Şi codul galben anunţă gelozii
Unde să pleci, de unde ai să vii

Dacă lumea toată este un potop
Eu am vândut-o şi totuşi eu mă rog
Măcar cerul să rămână neatins
Am vândut lumea pe un vis.

Spune-i,Iubito,,,,,

Spune-i iubito morţii ce vine
Că poate e surdă şi na aude bine
Că sunt încă viu pintre morţi
Dezastrele lumi trase la sorţi

Şi lasă-mă să mă ascund în al tău sân
Nebunul desculţ şi capul de spân
Lasă iubirea ta să îmi fie lapte
Spune-i morţii că nu-s, nins pintre şoapte

Boala lumi iar mă cuprinde
În mine se zbat doar amănunte
Că veşnicul ieri dimineaţă a murit
Undeva în cer sa răzvrătit un iubit

Minte iubito moartea ce mă bate
Corbul tiranic este sus pe cetate
Şi urlă ca lupi din neagră pădure
Unde-s străjeri, ca moartea săi fure

Regatul e boală şi arde mocnit
Ciuma din noi iar sa răzvrătit
Şi îşi cere repetat tributul său
Parcă în noi a adormit, Dumnezeu

Scăpare nu este dar putem face troc
Ne vindem visele, la veşminte dăm foc
Şi poate salvăm copii ce vin
Nenăscuţii, cu tainic destin

Spune-i iubito morţii că nu îmi este frică
Decât pentru tine şi lumea asta mică
Poate să plece, luându-mă pe mine
Să îmi lase copii, spune-i aşa dacă vine.

Prizonier,,,,,,,,,

În fiecare dimineaţă la ieşirea din scară, silueta vechii puşcarii îmi trezeşte sunetul ca de lanţ al vieţi, clădirea aceasta mereu m-a definit, umbra ei galbenă mereu îmi zâmbeşte ostentativ, oraşul s-a transformat total din micul burg, parcă austriac, din clădiri vechi şi de ceară, în oraş fără expresie fără caracter, o lume de beton, nu mă mir că aud lanţurile ce ne leagă de destinul cenuşiu al vieţi de rahat românesc, produs şi ambalat aici la noi, vechea mea scoală, o şcoală care şi acum îmi domină amintirile a fost demolată, aşa cred că îmi pierdui de mic simţul educativ, şcoala era o formă circulară era soarele meu, în imediata ei apropiere era un parc, care în mintea mea de copil era gigant, imensitatea lui nu am ghicit-o decât mai târziu, când îi rătăceam aleile împreună cu prietenii şi ne imaginăm mii de poveşti, de lângă şcoală se pornea o stradă de case mari boiereşti care atunci erau sedii ale oficialităţilor, Casa Armatei, înconjurată ca o fortăreaţă de castani bătrâni, din castanele cărora noi facem grenade, iar din ramurile lor puşti, imediat lângă această casă de o frumuseţe copleşitoare,deşi rolul ei era cenuşiu venea sediul poliţie, din el mai ţin minte doar un albastru spălat de ploi, şi undeva în capătul acestei străzi începea Strada Mare, un vestigiul lăsat de comercianţi interbelici, o stradă deosebită acum în lumea pierdută de cutii, nici nu pot să o descriu nu că îmi este greu dar este o amintire care mă fascinează, şi pe care nu îmi vine să cred că o străbatem de mână cu soră-mea mai mare să ne cumpărăm îngheţată, ea mă căra mereu după ea să nu fie pedepsită, spunea că eu am vrut, strada aceasta este valoare iubirii mele, când iubeşti ceva mult, inconştient şi când acel ceva dispare, parcă în tine moare ceva, nu pot să exprimi ce, dar simţi că tu ca persoană ai un minus, nu mai eşti întreg, nu mă mir că toată viaţa îmi va fi salutată de clădirea vechi puşcarii, iar urechile mele vor auzi mereu sunet de lanţuri, sunt un prizonier, suntem prizonieri într-o lume de cutii. 

Trăim iubito în lumea de cutii 
Lipiţi de mână suntem doar stafii 
Ce caută pierdut, oraşul de cleştar 
Iubirea noastră un zbor imaginar 

Zgomot de lanţuri îmi stau în timpane 
Undeva în vis a explodat Strada Mare 
Victime suntem chiar noi iubire 
Străzile frumoase sunt o amintire 

Şi cel mai mult simt că mă doare 
Cineva în vis a ucis o floare 
Lacrimi nu am, sunt prizonierul uscat 
Numărul meu îl strig cu păcat 

Arestat în propria mea viaţă 
Străzile din vis dispar în ceaţă 
Şi parcă şi tu nu mai vii 
Trăim iubito în lumea de cutii.

Forma inimii ...o biblioteca

Greşelile îmi sunt native, atunci când porumbei copilăriei plâng, greşelile te definesc, iar forma inimi este o mare agitată, îmi spânzur iubito visele de picioruşele porumbeilor călători, ca o solie a neadaptări sociale, greşelile mele sunt flagrante, judecate de bunul simţ declarat zeu, în lipsă de o decentă omenie, Norocul meu, marele meu noroc, a fost cititul el mă salvat de strada plină de amărăciunea golului familiar, cititul fără o direcţie fără vreo programă, citeam nebuneşte, nici o evadare nu este posibilă, doar în cărţi, în ele găseşti tot efemerul lumi, tot dezastrul lumi pus în pagini galbene a biblioteci orăşeneşti, ma fascinat şi îmi deveni formă, forma inimi mele, biblioteca orăşenească, o mare prinsă şi străbătută de toate furtunile timpului., Greşelile mele în viaţă nu sunt scuzabile şi nici nu vreau să îmi fie iertate, le port în mine ca un jurnal de bord al expediţiei care sunt ca fiinţă, în care se mai pierdu un prieten, îmi mai muri o iubită, tragicul vieţi mă izbit în toate formele, dezamăgirile,măcar ele au fost constructive, morţi nu îi puteam imputa nimic, moartea are poate cea mai mare frumuseţe nu este contestată, cronica unei morţi tibetane încă nu să scris, nimeni nu îi mai aminteşte pe morţi ca persoane vii, îi plâng, se mai dă de pomană, dar sunt morţi, mie lupul alb, moartea îmi este suprema evadare din mocirla unei existenţe împarte nefericită, împarte aureolată de succesele pe termen scurt dintr-o viaţă finită, moartea este eliberarea de concretul bunului simţ care mie îmi sună a cancer, nu am văzut fantome politicoase, nici zombi cu respectul pe bot, Greşelile mele în viaţă, ele sunt singurele care mă definesc, este singurul reper uman, şi noi vom ierta greşiţilor noştri, am primit şi pietre, am fost lovit şi cu bâta, la uni am răspuns, altă greşeală, dar nu sunt sfânt, sunt şi eu o mână de pământ, nu pot avea două feţe îmi ajunge una şi aşa prea grea,ce drac să mai fac cu una în plus, inima mea nu suportă măşti, de abia joacă câteva roluri improvizate de destin, nu urăsc duplicitatea, dar iubesc trinitatea, şi eu mereu intru în contradicţii, creez paradoxuri, iubito inima mea are forme de pagini îngălbenite de timp, pe unele din ele ai să găseşti adnotări scrise de cei care m-au citit, unele pagini sunt rupte şi folosite la te miri ce, unele pagini, foarte puţine, sunt albe încă nescrise, aşteptând tiparul vreunei edituri care să definească sunetele de clopot al fiecărui scriitor mort care nu a apucat să fie publicat sau nu a fost înţeles, iubito inima mea este o bibliotecă orăşenească, acolo mă ascundeam de tot răul lumi, acolo eu puteam să fiu eu, copilul care putea să fie orice, fugeam de realul banal şi aproape iluzoriu, eram micul prinţ: Limpede nu vezi decât cu inima, miezul lucrurilor nu îl poţi vedea cu ochii.: acolo nimic nu putea fi rău, scăpam de certurile fără sens ale bătrânilor, de rigiditatea şcolară, toate dispăreau şi se topeau în forma inimi mele. Cavalerul tristei figuri îmi zâmbea, după fiecare luptă din care ieşea învins el mai spera, zâmbetul lui mă face să cred că lumea asta plină de mori de vânt mai are o scăpare, să iubeşti cu o inimă de copil, acesta este secretul lumi noastre, greşeala mea, colosală, încă mai iubesc aşa, iubito sunt un matur cu inima în formă de biblioteca orăşenească, ce poate fi mai infantil decât asta?? Greşeala mea iubito, este că exist.
Inima mea o bibliotecă orăşenească
Unde copilul aşteaptă să crească
Iubito îmi este inima cărţi ne pătrunse
Fecioarele îmi curg în sânge, ascunse

Iubirea mea pierdută în zadar
Astăzi se citeşte tot mai rar
Anulăm ce poate ne zideşte
Te miri că a iubi este o poveste

Am să renunţ, poate am să îmi dau şi foc
Biblioteca arsă, poate îţi va purta noroc
Şi inima mea transformată în scrum
Îl va purta prin lume vântul nebun

Poveştile toate vor fi doar crematorii
Destinul nostru îl vor purta cocorii
Şi îl vor duce spre înaltul cer
Bibliotecile în suflet, actul de şomer

Ne vor salva poate pe dischete
În lumea plină de lucruri concrete
Bibliotecile nu mai au vreun rost
Sigur la moartea noastră va ploua anost

Iubito, suna la 112

Iubito, am probleme sună la 112!
Am în suflet aversele de ploi.
Vreau un curcubeu intravenos.
Iubito îmi este sufletul pe dos.


Iubito, am probleme sună la 112!
Îmi stă în suflet pete de noroi.
Îmi este pasul din ce în ce mai greu,
Iubito vreau perfuzii înspre apogeu.

Iubito, am probleme sună la 112!
Am în mine o lipsă de culori.
Arestat în propria mea viaţă,
Internează-mă să scap de ceaţă.

Iubito, am probleme sună la 112!
Am nevoie disperată de amândoi,
Să intrăm în starea de urgenţă.
Iubito îmi eşti rugă, salvarea în penitenţă.

Iubito, am probleme sună la 112!
Îmi este inima un cer cu nori.
Îmi este inima sclav peste plantaţii,
Negri în ea îmi cânta blues ca incantaţii.
 
Iubito, am probleme sună la 112!
Mă pierd de tot,salvare e în Noi,
Să intrăm urgent în reanimare.
Iubito am ochii plini de soare.


Iubito, am probleme sună la 112!
Salvează te rog nebunul din trifoi,
Trifoi perfect cu patru frunze,
Sufletul îmi este străbătut de muze.


Iubito, am probleme sună la 112!
Sunt în tristeţe pus, arcuşul de viorii.
Sunt Calatoruldescultz prin sentimente,
În urma mea rămân nu mai regrete.



Iubito, am probleme sună la 112!
Răscoala este în mine ucis printre flori.
În agonie stau ca într-un castel,
Trimite-mi vise sub formă de inel.


Iubito, am probleme sună la 112!
Chemă salvare pământului din noi.
Din pământ suntem făcuţi.
În pământ noi ne întoarcem muţi.


Iubito, poţi să faci asta cu durere
Sună la 112 şi spune:
RESTUL E TĂCERE