Destin,,,,şi aşteptare

           
                     Călătoria continuă, aparent staţionară, aparent închis în gara marilor speranţe. Destinul are un plan, mereu el este împotriva multora, chipul pasagerilor este o carte a destinului, privirile lor febrile în precipitarea călătoriei păstrează parcă un iz de eşec, de umbre ale trecutului,  încă viu, regretul că vor urca în acest tren, care în acest moment îi aşteaptă pregătit de plecare, va staţiona doar trei minute, acest tren nu ar fi trenul lor în totalitate ,dar graba celorlalţi pasageri este un impuls pe care îl urmează, măcar nu este singur. Destinul, aparent, să păstrăm tonul, pentru mine personal este construit pe eşecuri, căderile mele, indeciziile, într-un anumit punct al vieţi mele, dacă atunci am fost slab sau poate laş, ele prin timp,îmi deveniră, paradoxal, sprijin. Să te sprijini de nimic, pentru mine înseamnă totul, aşa aşteptarea aceasta nebună ar mai avea o logică şi mai pot admira multitudinea de trenuri. Destinul nu este un joc al hazardului, el la un moment dat îţi va fi toiag, dacă nu, ţie altui călător, destinul ar trebui să fie proiecţia ta în altă persoană, un raport al călătorie tale prin viaţă, nu o cucerire, un atac al redutelor vieţi, care sunt valori perisabile prin timp şi îngenuncherile, abisele, prăpastia fiinţei tale, acolo găseşti mai mult adevăr decât în orice victorie. Destinul fiecărui om are importanţă, este necesar o moştenire lăsată, un reper de urmat, sau nu, depinde dacă drumul lui nu a fost o fundătură, un drum barat de toate principiile şi şabloanele gândiri poate limitate de socialul în care a trăit, poate de închiderea viselor care sunt aripile oricărui destin, fără aripi destinul va fi condiţionat de bocetul ursitoarelor şi tu repeţi stereotipul, asta este viaţa, cedând fără a încerca să zbori măcar odată, să ai curajul nebun de a fi un Icar modern, chiar dacă cazi vei deveni o legendă. Trăiesc în această gară, mereu am avut o spaimă, de a nu mă contopi cu ea, de a nu mă recunoaşte, iar glasul meu ar deveni un megafon ce anuţă la infinit trenuri şi rute, numărătoare vagoanelor începe cu numărul unul de la locomotivă. Această teamă creştea în mine proporţional cu fiul meu, eram dator, mă simţeam dator să îi las un destin, moştenirea mea să îi fie o cunună şi el cumva să fie ocrotit prin timp de suferinţa şi alegerea trenului, îmi era teamă că mă va acuza  că nu îl îndrum, nu îi cumpăr un bilet spre o destinaţie minunată, eu care le cunosc bine, le simt viu originea. Această teamă îmi dispăru prin apariţia ,ei, a fetei-crin cu buzele-păsări. Destinul fetei-crin, este cumva legat de al fiului meu, amândoi au aceeaşi inocenţă. Ea îşi trăia copilăria încă vie, a satului din basme, rătăcea ca un copil prin amorţeala unui peisaj care o domina involuntar, amorţeala cuvintelor opace şi ne aderarea încă solidă la o destinaţie care să o lumineze. Îmi ridică teama cu o singură privire şi un zâmbet ca un zbor, eu doar îi mulţumii că a venit, simplul, doar un mulţumesc, ea a devenit atunci o lumină, ochii ei au renăscut din cenuşa strânsă prin timp, am simţit că este o fericire, cineva o recunoscuse, o privise pentru prima dată în totalitatea ei, o privise întreg, fără piese lipsă, era pentru prima dată, Ea, Fata-crin. Nu mai am teamă, nici de fiul meu, el singur îşi va alege trenul, simt asta, prin fericirea cu care mă priveşte, cu iubirea care o dăruie prin privirile încă inocente şi fără umbre. La fel şi fata-crin cu buzele-păsări, urcându-se în trenul ei spre casă, mă salută cu promisiunea că fericirea ei o va dărui şi altora, necondiţionată de nimic şi fără rezerve, eu să o aştept mereu în gara unde naveta ei face popas. Acum plec, spre altă poveste, spre alt destin, am să o aştept, destinul meu este o sală de aşteptare, dar nu mai am teamă, dar nici curajul să mă urc într-un tren, rămân un călător desculţ, fără o destinaţie precisă,,,La Revedere,,,Prieteni!!!!

Ce destin,ce aşteptare,viaţa pe un peron de tren,
Să îţi cânte vise în plete,tu să aplauzi la refren.
Trenurile spre dezastre,trenuri înspre nicăieri,
Tu să stai uimit de toate,aşteptând ziua de ieri.

Doar trecutul să te lege şi regretele,de drumuri,
Ce prin timp şi peste vreme,au rămas din ele fumuri.
Care te orbesc cu teama şi griul,de a nu fi greşit,
Că nu ai putut alege,tu pe toate le-ai iubit.

Să ai sprijin,doar în prăbuşiri albastre şi în tremur,
Să nu ştii,dacă tu eşti,poate pom sau poate mugur.
Speranţele să îţi fie flori,ce răsar în primăvară,
Tu să fii,paradoxal,un peron şi trista gară.

De unde pleacă toate,cine ştie unde ajung,
Dacă zarurile sunt aruncate,eu aştept, în mine curg.
Am să trec apa odată,care duce, la viaţa de apoi,
Am să am la rever,floarea de crin,iar pe ochii,tristele ploi.