Dacă timpul mă plouă în privire, în inima-mi rasare un curcubeu.
Timpul lichid se face rouă şi pintre flori el se destramă,
Eu am să mă nasc din nou, ca să trăiesc mereu aceeaşi dramă.
Greşelile mă definesc, adânc, la fel ca picurii o ploaie,
În teatrul vieţii, mult prea strâmb eu sunt şi pace şi războaie.
Eşecurile îmi sunt native, botezat prin timp ca un păcat,
Născut un plâns, prin timp de voi muri, o lacrimă îmi va cădea în iad,
Trec anii, doar ochii mei mă dor privind dezastru fiinţei mele,
Sunt ca un orb prin lume călător şi drumurile toate îmi sunt rele.
Fără de sens secundele îmi şoptesc, dar sună totul parcă este clopot,
Timpu-mi sună a ploii cantec, eu îl iubesc,şi parcă sunt un ropot.
Mă pierd şi ameţesc prin ploaia căzută din nori călători,
Visele toate îmi prind aripi, se pierd în zare, ca stoluri de cocori.
Hainele toate îmi intră în carne, veşmintele-s udate cu venin,
Dar peste timp, şi peste vreme, va creşte floarea mea de crin.
Trec anii, repezi râuri de la munte şi cad năvalnic în spre vale,
Dar timpul meu ca un defect, îmi este un baraj, căzut în cale.
Ce drum absurd, în aşteptare, eu îmi sunt singurul duşman,
Şi nu mai ştiu ce este ora şi când a mai trecut un an.
Nu mai am teamă de timpul ce trece, nici frică de cel care eram,
Dacă iubita mea are gustul de gutuie şi mă aşteaptă ca ploaia, lângă geam.
Secunde, ore, nu mai au importanţă, clepsidrele sunt un suspin,
Şi tot nisipul dintr-o mare sa strâns, smerit, în floarea mea de crin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu